Titlul de mai sus parafrazează în mod voit o sintagmă celebră în anii ‘90, atunci când, după prăbușirea comunismului în Europa, mulți au văzut în retragerea sovietică din fostele țări satelit o strategie menită să asigure, de fapt, perpetuarea prezenței rusești, sub alte forme, în inima Europei. Dacă a fost întradevăr o astfel de politică, atunci ea a eșuat în primul rând pentru că nu a ținut cont de dorințele și nevoile europenilor. Nu s-a bazat, cum s-ar spune, pe un parteneriat și pe o comuniune de valori ce ar fi trebuit să construiască un viitor comun. A fost, fără îndoială o lecție și multă vreme întrebarea care i-a urmat era dacă a fost și înțeleasă.
În ultima vreme, o serie de ”comentarii” și ”analize” de politică internațională demonstrează, cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, că specialiștii de conjunctură nu înțeleg chiar nimic din ceea ce se petrece la vedere, sub ochii noștri, pe marea scenă a lumii. Iată de ce, revin, aproape obsedant, cu apelul la discursul vicepreședintelui american Joseph Robinette Biden Jr., rostit la începutul acestui an la Conferința pentru Securitate de la Munchen (2 februarie 2013, Hotel Bayerischer Hof). Departe de a fi doar un simplu discurs diplomatic, alocuțiunea domnului Biden s-a transformat într-un veritabil program geopolitic al relației transatlantice, schițând liniile strategice de dezvoltare în următorii ani nu doar a unei piețe comune, ci a unui parteneriat cu implicații globale.
În general, atunci când apare în public, Joe Biden merită urmărit cu atenție. Cu o experiență politică extraordinară, spune adesea lucrurilor pe nume și nu se ferește să pună degetul pe rană, cum se spune, mergând dacă este nevoie până în miezul lucrurilor. Atunci când numește Germania “cel mai vechi si fidel aliat american în Europa” – omițând intenționat să amintească Marea Britanie – dă un semnal limpede nu doar pentru Berlin, ci și pentru Londra (care sub conducerea lui Cameron amenință să destabilizeze noul proiect euro-atlantic) precum și pentru aliații din centrul Europei, în sensul în care Berlinul (și cred că, într-o oarecare măsură, și Parisul) a revenit în rolul de lider atlantist pe continent și, în consecință, este desemnat să conducă jocul strategic care îi cuprinde și pe noii aliați.
”Resetarea” politicii externe americane nu a vizat doar relațiile cu Moscova, cum cred unii comentatori, ci, poate în mai mare măsură, pe cele cu binomul franco-german. Uitate ca un vis rău sunt acum zilele în care Parisul și Berlinul condamnau la unison intervenția americană în Irak. Astăzi, cele două puteri europene, la care se adaugă Anglia și, într-o oarecare măsură, Polonia și România (pe măsura posibilităților), acționează în forță în hinterlandul nord-african sub umbrela americană. O umbrelă care, ne asigură domnul Biden, va rămâne deschisă în continuare. Vorba domniei sale către gazdele de la Munchen: ”Am două vești să vă dau. Vestea bună este că nu plecăm (noi, americanii) nicăieri. 
Vestea rea este că, întradevăr, nu plecăm nicăieri, rămânem aici” (în Europa). Pentru că, spune mai departe demnitarul american, numai rămânând împreună vom reuși să asigurăm un viitor mai bun pentru noi toți. Dar pentru asta este nevoie ca Europa să ocupe locul care i se cuvine în lume. Trebuie să-și asume responsabilități, așa cum a făcut-o recent în Africa. Iar America își va asuma la rându-i responsabilitățile ce îi revin în cadrul acestui parteneriat. Va merge în Asia, va asigura stabilitatea spațiului pacific, va împiedica conflictele, de tipul celui sino-nipon, care amenință echilibrul mondial. ”Vom face asta nu doar pentru noi, ci și pentru Europa”, spune domnul Biden, pentru că ”Europa rămâne piatra unghiulară a angajării americane în lume și catalizatorul cooperării globale”. ”It’s that basic”, concluzionează vicepreședintele SUA.
Europa și America împărtășesc împreună valorile democrației și economiei libere, dar și o largă paletă de obligații strategice față de lumea contemporană. Este un motiv suplimentar să-și facă ordine în ogrăzile proprii și să-și relanseze economiile, principalele surse ale puterii și influenței lor globale. O Europă puternică este interesul profund al Americii. Comerțul bilateral nu înseamnă doar schimburi anuale de peste 600 de miliarde anual, ci și milioane de slujbe pentru milioane de familii și un ansamblu comercial de cinci mii de miliarde de dolari. Iar potențialul unei piețe comune transatlantice este și mai mare, mult mai mare. Reguli și standarde diferite au îngreunat până acum construirea acestei piețe unice, dar voința politică va duce lucrurile la bun sfârșit, nu există nici o îndoială, pentru că nu există nici o altă alternativă pentru crearea de piețe, slujbe bine plătite, prosperitate și progres continuu. Măcar atât s-a învățat din ultima recesiune prin care a trecut omenirea.
Angajată în acest extraordinar proiect, care deja a început să se deruleze, Europa trebuie nu doar să-și facă ordine în casă, nu doar să se reinventeze ca putere globală, ci să-și clarifice o serie de relații și parteneriate strategice. Unul ar fi cel cu Turcia, o țară membră NATO, cu peste 70 de milioane de locuitori, cu o economie cum europenii nici nu visează în aceste vremuri grele, de criză, și cu o putere militară fără egal pe continent. Turcia așteaptă de prea mult timp primirea în Uniunea Europeană. A depus cererea de aderare în 1987 și de atunci este amânată an după an. Bruxelles-ul a anunțat recent că UE dorește o negociere “activă și respectuoasă” cu Turcia și “accelerarea procesului în acest an”. Implicațiile aderării Turciei sunt colosale. Dincolo de dimensiunile pieței, de securizarea frontierei sud-estice și de întărirea fără precedent a ”mușchilor” europeni, tabloul geostrategic este întregit de avansul către Caucaz și resursele Asiei Centrale, veritabil spațiu de complementaritate, de întregirea și integrarea definitivă a puzzle-ului balcanic, de securizarea deplină a Mediteranei și a Mării Negre, de stabilirea contactului terestru cu Orientul Mijlociu și statele partenere din zonă. O intrare în normalitate care nu mai poate și nu mai trebuie amânată.
În sfârșit, o a doua problemă care trebuie clarificată este relația cu Federația Rusă. Prin programul politic al președintelui Vladimir Putin, Rusia dorește edificarea unei Uniuni Euro-Asiatice. Un proiect uriaș, de aceași talie cu cel al Uniunii Europene, de o complexitate greu de cuantificat, deocamdată. Unde va fi plasat centrul său de greutate, în Europa sau în Asia? Ce raporturi intenționează să dezvolte cu Europa acest proces de integrare condus de Moscova? Va exista competiție și adversitate, sau cooperare și chiar complementaritate? Ce rol sunt chemate să joace arsenalul nuclear și resursele energetice ale imensității de spațiu controlat de urmașii țarilor și comisarilor, deopotrivă? Proiectul geopolitic menit să înlocuiască fosta URSS va fi construit în orice condiții?
Nimeni nu este naiv, nici la Bruxelles, nici la Washington, nici la Moscova, a fost de acord vicepreședintele SUA. ”Nu vom fi de acord cu Rusia în toate. De exemplu, Statele Unite nu vor recunoaște Abhazia și Osetia de sud ca state independente”, avertizează Joe Biden. Și, foarte important, continuă el ”nu vom recunoaște nici o națiune ca având sfere de influență”. Și, la fel ca în cazul titlului acestui comentariu, vicepreședintele american relansează aparent paradoxal ”Doctrina Sinatra” arătând că pentru America rămâne o prioritate ”ca statele suverane să aibă dreptul de a-și lua propriile decizii și de a alege alianțele din care să facă parte”.
În aceste condiții, jocurile secunde făcute până acum de puterile europene cu Moscova trebuie reconsiderate. Probabil că în fața Rusiei se va găsi din nou Germania, cea menită să calmeze ambițiile central-europene ale imperiului și să condiționeze cooperarea cu acesta de proiectarea puterii sale către Asia. Că Germania are și o agendă proprie, știu și americanii, știe toată lumea, dar nu aceasta e problema. Pentru că Germania nu mai poate domina în aceste timpuri Europa decât în formula UE, altfel este de neconceput. Aici ar putea fi, de altfel, și cheia jocului de intimidare făcut de englezi: “mai multă Germanie” nu este de acceptat în condițiile actuale, ale statelor-națiune, ci doar în formula Uniunii.
Or, în această formulă euro-atlantistă este chiar dezirabil ca Germania să fie negociatoarea de la fruntariile estice, convertindu-se astfel, extrem de inteligent, relația sa privilegiată cu Moscova. Și, desigur, miza este, ca întotdeauna, întreaga Europă centrală. Numai că, de această data, Europa centrală înseamnă întreaga Uniune Europeană, ba chiar mai mult, înseamnă Uniunea euro-atlantică. Iar faptul că Merkel a anunțat că Germania și-a reconsiderat poziția față de aderarea Turciei la UE spune enorm despre resetarea jocului euro-atlantic. Moscova care a dat întotdeauna lumii mari jucători de șah nu se poate să nu-și dea seama despre ce se întâmplă. Marii maeștrii de la Kremlin joacă încă cu piese vechi pe eșichierul internațional – diplomație zgomotoasă, amenințări și intimidare, șantaj energetic etc – dar condițiile dinlăuntrul societății rusești nu mai asigură de multă vreme suportul unei astfel de politici. Realitatea demografică și economică din Rusia este catastrofală. Populația este bătrână, bolnavă, atinsă de tot felul de tare, în descreștere puternică. Sunt toate condițiile ca, în 20-30 de ani, musulmanii veniți din sud să devină majoritari. Economia nu s-a restructurat, banii mulți obținuți din exporturile masive de energie și materii prime au fost folosiți preponderent pentru consum și nu pentru reconstrucția tehnologică, sistemul autoritar și mafia de stat nu încurajează competiția și performanța economică, dimpotrivă. Singurul argument la îndemână rămâne arsenalul nuclear construit în perioada sovietică, dar care practic este inutilizabil dincolo de intimidare și santaj. Iar Putin însuși îmbătrânește, are probleme de sănătate și din ce în ce mai puțin timp la dispoziție. Mai devreme sau mai târziu, conducătorii de la Kremlin vor înțelege câtă nevoie au de o relație corectă cu Europa și Statele Unite. Atunci vor arde în Piața Roșie testamentul moștenit de la Petru cel Mare și vor deveni cu adevărat europeni. Și vor trăi fericiți, până la sfârșitul zilelor, alături de noi, ceilalți.
Sigur, s-ar putea afirma că multe dintre crizele invocate mai sus se pot regăsi și în Europa, dar aici parteneriatul cu SUA poate oricând și foarte ușor converti dezavantajele de etapă în argumente geopolitice. O Turcie europeană va vectoriza jocul cu totul altfel. Din acest motiv este esențială rezolvarea problemelor din Siria și Iran. Dacă acest lucru se va petrece, atunci vom putea avea un arc de securitate care va cuprinde Turcia, Siria, Liban, Israel, Iordania, Egipt, Tunisia, Libia și, în cele din urmă, Algeria. Și, s-ar putea continua, în Asia, cu Afganistan, Pakistan, India, Vietnam, Coreea, Japonia. Europa – reconsiderată la nivel politic, economic și strategic – este chemată și trebuie să joace un rol de prim ordin alături de America în rezolvarea acestor probleme pe drumul spre mâine al umanității. Europa trebuie să-și poată avea de grijă singură, ba chiar mai mult trebuie să aibă grijă și de ceea ce este în jurul său. Pentru că America, o putere europeană majoră, trebuie să plece către Asia. Acolo unde, după cum spune vicepreședintele american, va deschide drum și pentru Uniunea Europeană. Așadar, va rămâne.
Oricum, pentru toți jucătorii amintiți până acum, de aproape sau de mai departe, merită reținută vorba domnului Biden: ”Un pariu împotriva Americii n-a fost niciodată un pariu bun”.
Leave A Comment