Este anul 2034 anul în care un război este pe cale să înceapă între China şi SUA? „O flotilă de trei distrugătoare navale americane străbate Marea Chinei de Sud printr-un culoar de navigaţie contestat de China situat în apropierea aşa-numitul Recif Mischief, unde intră în conflict cu o navă de lupta chinezească. Şi apoi lucrurile încep să escaladeze. Atacurile cibernetice de anvergură acoperă capacitatea Statelor Unite de acţiune strategică. Războiul convenţional şi bătăliile maritime duc la pierderi dramatice pentru ambele părţi. O serie de alte ţări intră în conflict. În cele din urmă, nimeni nu câştigă cu adevărat.” Amiralul (r) James Stavridis, fost SACEUR (Comandantul Suprem al Forţelor Aliate în Europa), este cel care îşi imaginează aceste evenimente în calitate de coautor al cărţii „2034” un roman al următorului război mondial[1]. Cartea, scrisă împreună cu romancierul şi veteranul de război Elliot Ackerman, este ceea ce Stavridis numeşte „o poveste de ficţiune care însă avertizează” şi care intră într-o bogată tradiţie a povestirilor Războiului Rece – gândiţi-vă la „Al treilea război mondial” de John Hackett sau „Dr. Strangelove”- care a clarificat dezastrul apocaliptic pe care l-ar reprezenta războiul dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite.

Pe scurt, cartea spune: „La 12 martie 2034, comandorul marinei americane Sarah Hunt se află pe puntea de comandă a navei sale, distrugătorul cu rachete ghidate USS John Paul Jones, efectuând o patrulă de rutină a libertăţii de navigaţie în Marea Chinei de Sud atunci când nava ei detectează un trauler aflat în pericol cu un incendiu la bord în evoluţie. În aceeaşi zi, maiorul aviator american US „Wedge” Mitchell zboară cu un avion F35E peste Strâmtoarea Hormuz, testând o nouă tehnologie stealth în timp ce cochetează cu spaţiul aerian iranian. Până la sfârşitul acelei zile, Wedge va fi un prizonier iranian, iar distrugătorul lui Sarah Hunt va coborî pe fundul mării, scufundat de marina chineză. Iranul şi China şi-au coordonat în mod clar mişcările, care implică utilizarea unor noi şi puternice forme de armament cibernetic care fac navele şi avioanele americane lipsite de apărare. Într-o singură zi, credinţa Americii în preeminenţa strategică a armatei sale este în dezordine. O nouă eră terifiantă este la îndemână.”

Scenariul poate fi speculativ, dar este prea real, spune amiralul (r) James Stavridis. 

Aşa începe o lucrare de ficţiune speculativă, tulburător de plauzibilă, scrisă de un veteran al infanteriei marine, decorat şi de fostul comandant al NATO în Europa, un legendar amiral care şi-a petrecut o mare parte din carieră depăşind strategic cei mai tenace adversari ai Americii. Scris cu un puternic amestec de rafinament geopolitic şi empatie umană, 2034 aduce în faţă o distribuţie globală de personaje – americani, chinezi, iranieni, ruşi, indieni – întrucât o serie de calcule greşite, arogante, care vin din toate părţile conduc lumea într-o „furtună internaţională perfectă”. În cele din urmă, China şi Statele Unite vor plăti un cost uluitor de mare, unul care va modifica pentru totdeauna echilibrul global de putere.

Totul în 2034 este o extrapolare imaginativă din faptele actuale de pe teren, combinate cu experienţa anilor autorilor în care aceştia au lucrat la cele mai înalte şi mai clasificate niveluri de securitate naţională. Uneori este nevoie de o lucrare de ficţiune strălucită pentru a lumina cele mai cumplite avertismente: 2034 este prea aproape şi această poveste de avertizare prezintă cititorului un viitor întunecat, dar posibil, pentru care trebuie să facem totul ca să-l evitam. Amiralul (r) James Stavridis speră că poate suscita recunoaşterea de către public a consecinţelor sumbre ale escaladării sino-americane. Cartea sa – „scrisă clar şi bine ritmată”, aşa cum o descrie recenzia din The Washington Post – implică o distribuţie cinematografică de personaje: un ataşat militar de apărare chinez asemănător unui sfinx, care iubeşte să mănânce bomboane M&M, un general de brigadă ursuz, al Gărzii Revoluţionare Iraniene, un pilot de vânătoare american cuprins de nostalgia celui de-al Doilea Război Mondial, un consilier adjunct de securitate naţională, de origine indiană, suprasolicitat, ale cărui legături familiale în patria de origine influenţează cursul războiului. Dincolo de ficţiune, totuşi, există o foaie de parcurs către un război care s-ar putea traduce uşor în lumea reală.

„Romanul prezintă o scară de escaladare destul de plauzibilă, care merge de la un prim atac convenţional, la un al doilea atac convenţional, apoi la un al treilea atac convenţional, pentru ca America să se decidă să folosească  o armă nucleară tactică”, a spus Stavridis. „Este o perspectivă mai reală decât mi-aş dori să fie.”

Potrivit spuselor autorilor, Iniţiativa One Belt One Road s-a transformat dintr-o reţea de tranzacţii economice şi de infrastructură într-o întreprindere geopolitică semnificativă care include relaţii de securitate îmbunătăţite cu ţări precum Iranul sau ţările din Africa de vest şi chiar din Europa de Est (vezi Ungaria). Scăderea inexorabilă a supremaţiei militare a SUA în regiunea Asia-Pacific va duce la o confruntare mai tensionată. Ambele părţi vor trage – sau sunt deja percepute a fi – trasând „linii roşii” peste o serie de interese, de la libertatea de navigaţie în Marea Chinei de Sud până la revendicările chineze asupra Taiwanului. Hong Kong deja a dispărut de pe harta ţărilor democratice.

Statele Unite s-ar putea simţi obligate să redistribuie mai multe dintre activele sale strategice (portavioane, bombardiere strategice , submarine nucleare şi avioane de luptă de generaţia a V-a) în vecinătatea Chinei, în timp ce China ar putea deveni cu atât mai nesigură cu cât Washingtonul îşi consolidează cooperarea în materie de securitate cu aliaţii asiatici. Ceea ce descrie carte este o parte din ceea ce se întâmplă acum. „Naţiunile sunt ca oamenii şi pot deveni prea încrezători în moduri care îi determină să facă alegeri rele”, a spus Stavridis. „Cu siguranţă, acest lucru a fost cazul SUA în multe din ocaziile anterioare”. Un război dezastruos dintre China şi SUA nu este „preordonat”, a adăugat el, arătând momentele din roman „când fiecare parte ar fi putut scoate cheile din maşina războiului”. „Uşile mari se pot leagănă, uneori, pe balamale mici”, a spus Stavridis pentru Washington Post.

China şi cele Trei războaie

Începând din 2003, Armata Populară de Eliberare a dezvoltat un concept pentru „Trei războaie” – care cuprinde război psihologic, război al presei sau al opiniei publice şi război convenţional. Dacă este bine executat, acest concept s-ar putea dovedi eficient şi peste pragul conflictelor armate convenţionale. De exemplu, Statele Unite se tem că China sau Rusia vor cuceri teritorii într-un mod în care America şi aliaţii săi vor fi obligaţi să accepte pierderea ca un fapt împlinit. Prezenţa SUA şi libertatea operaţiunilor de navigaţie sunt, de asemenea, deschise interpretării. China poate modela aceste interpretări prin informaţii şi influenţa operaţiunile care variază de la comunicări faţă în faţă la reţele sociale, mesaje text, mesaj scrise, radio, filme şi televiziune. Vorbim de acţiuni psihologice care acompaniază pe cele militare.

Terminologia militară despre operaţiuni de informare şi influenţă este „imprecisă şi ambiguă”. Operaţiunile de susţinere a informaţiilor militare sunt un tip de capacităţi legate de propagarea informaţii în diverse medii. Aceste operaţiuni sunt destinate să convingă publicul străin care include adversari, prieteni şi terţi. Folosesc informaţii selectate pentru a influenţa atitudinile individuale sau de grup, opiniile şi, în cele din urmă, comportamentul. În timpul competiţiei, operaţiunile de sprijin al informaţiilor militare pot linişti aliaţii şi partenerii. În timpul crizei, ele pot contracara dezinformarea, propaganda şi alte forme de influenţă malignă ale adversarului – chiar şi pe mare, unde informaţiile militare pot inhiba potenţialii adversari de la exploatarea structurilor de guvernanţă maritimă slabe şi vulnerabile. În timpul luptei, ele pot degrada puterea de luptă a inamicului (de exemplu, capacitatea şi rezolvarea operaţiunilor militare), pot reduce daunele colaterale şi pot spori sprijinul local pentru forţele prietene.

Neutilizarea, acum, de către marina SUA a operaţiunilor de influenţă este în contrast cu succesul lor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În august 1942, căpitanul Ellis Zacharias a înfiinţat o ramură secretă de război psihologic în cadrul serviciului de informaţii navale, denumită cod OP-16-W. Cartea sa, ”Misiuni secrete: povestea unui ofiţer de informaţii”, descrie modul în care această mică echipă de marinari a influenţat marina germană, italiană şi japoneză în avantajul aliaţilor. Au făcut acest lucru în ciuda rezistenţei interne în cadrul marinei americane de la vremea respectivă, în special în teatrul din Pacific. Emisiunile radio ale lui Zacharias nu au învins în mod individual Japonia. Cu toate acestea, potrivit istoricului David Pfeiffer, această operaţiune de influenţă „a fost probabil cea mai reuşită aventură în războiul psihologic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru Statele Unite şi a jucat, fără îndoială, un rol remarcabil în pregătirea psihicului japonez pentru predarea inevitabilă”.

Mai recent, în contextul forţei militare moderne, operaţiunile de informare şi influenţă au fost efectuate împotriva Statului Islamic prin „Operaţiunea Simfonia Strălucitoare”. Raportul despre această operaţiune cibernetică evidenţiază provocările pe care le implică coordonarea inter-agenţii, dar ilustrează şi modul în care aceste operaţiuni pot încorpora evaluarea în timp real a publicului ţintă şi pot ajuta comandanţii să lupte în mediile informaţionale. Comandamentul cibernetic al SUA – inclusiv componenta Marinei, Comandamentul cibernetic al flotei / Flota zecea – şi NSA utilizează o abordare similară pentru a lupta cu interferenţele electorale. 

SUA nu mai poate derula concomitent două conflicte!

Suntem într-o perioadă a confruntărilor dintre marile puteri, a concurenţei dintre acestea. S-au devoalat trei teatre operaţionale importante cu preponderenţă navală: Marea Neagră, Mare Chinei de Sud şi Marea Baltică.  Nu am să vorbesc decât de Marea Neagră exact ceea ce ne interesează pe noi românii. Amiralul în rezervă James Stavridis şi generalul în rezerva  Philip Breedlove sunt doi susţinători ai unei strategii consolidate a NATO la Marea Neagră.În ceea ce priveşte concurenţa geopolitică, Marea Neagră a avut o valoare cheie din cele mai vechi timpuri, începând cu călătoriile grecilor antici de-a lungul ţărmurilor sale (călătoria argonauţilor în căutarea lânii de aur). De-a lungul secolelor, grecii, romanii, otomanii, georgienii, armenii, românii, bulgarii şi alte regate mari şi mici au populat ţărmurile sale şi au concurat pentru stăpânirea acestora şi a căilor maritime de comunicare. În special pentru Rusia, fantomele vechi zăngănesc prin Marea Neagră, în mod concret în Peninsula Crimeea

 La mijlocul secolului al XIX-lea, forţele Imperiului Otoman, Marea Britanie, Franţa şi alte puteri europene aliate au luptat acolo cu Rusia ţaristă, rezultând o jumătate de milion de ruşi morţi – în mare parte din cauza unor boli şi a rănilor. Fostul comandat al trupelor terestre a SUA din Europa, generalul (r) Ben Hodges vede Rusia ca o ameninţare pe termen scurt, în timp ce China este mai mult pe termen lung. „Îngrijorarea mea este că vom fi într-un conflict militar de un anumit fel cu China în următorii 10-15 ani. Nu este inevitabil, dar cred că vine“, a spus el. „Şi nu mai avem capacitatea de a lupta în două războaie“. Avantajul Occidentului a fost întotdeauna puterea aeriană superioară. De aceea Rusia se concentrează atât de mult pe apărarea aeriană. Scopul Rusiei este de a crea „crăpături în falangele” NATO prin subminarea promisiunii de descurajare a alianţei, a spus Hodges. „Dacă pot demonstra că alianţa nu poate proteja unul dintre membrii săi, atunci vor începe să realizeze ceea ce vor“, a adăugat el.

Crimeea nu este singurul teritoriu ocupat de Rusia în regiune. Kremlinul are un grup de lucru de 1.000 de oameni într-o provincie separatistă a Moldovei, Transnistria. Apoi în Donbass în Ucraina unde generalul Hodges a estimat că există aproximativ 4.500 de ofiţeri ruşi înrolaţi în consilierea separatişti. În plus, Rusia ocupă încă 20% din Georgia. Doar Abhazia găzduieşte aproximativ 3.500 de soldaţi ruşi şi aproximativ 1.500 de grăniceri, potrivit lui André Gerrits, profesor de studii internaţionale la Universitatea Leiden din Olanda. „Cel mai vizibil, trupele ruseşti ajută autorităţile celor două regiuni să îşi păzească graniţele cu teritoriul controlat de Tbilisi şi, în cazul Abhaziei, linia de coastă a Mării Negre”, a scris Gerrits într-un articol din 2016 publicat în revista – Jurnalul de politici din Europa de Est. „Construirea de noi facilităţi militare şi înfiinţarea de noi instituţii de securitate sugerează că Rusia îşi propune să aibă o prezenţă militară în cele două regiuni pe termen lung.”

Rusia a consolidat toate facilităţile sale creat în epoca URSS în Crimeea inclusiv pe cele nucleare (vezi Feodosia apărată actualmente de sisteme anti aeriene S-400). Administraţia Biden a declarat cao prioritate, referitoare la membrii NATO, păstrarea cheltuielilor militare la 2% din PIB. România cheltuie 2% din PIB ca membru NATO. „Cumpără Patriot (rachete sol-aer) şi cumpără HIMARS”, a spus generalul (r) Ben Hodges. „Lucrează cât pot de repede pentru a scăpa de epoca sovietică, a echipamentelor pactului de la Varşovia şi pentru a obţine echipamente occidentale … Acestea sunt capabilităţi reale care se vor putea integra cu cele ale SUA”. „România este cheia”, a spus el. „Turcia este atât de concentrată spre sudul său, încât nu şi-au dezvoltat o prezenţă mare în Marea Neagră. Ajunge să fie România cea care va fi centrul de greutate pentru Occident în contracararea agresiunii ruseşti”. Afirmaţie extrem de important pentru interesul pe care SUA îl acordă României. Asta nu înseamnă neapărat că NATO construieşte marina română, a spus generalul (r) Ben Hodges, dar Alianţa trebuie să-i ajute să-şi apere puţurile de petrol offshore şi să dezvolte sisteme de apărare terestre ale litoralului. „Alianţa NATO trebuie să vină cu un mod inteligent prin care menţine o prezenţă chiar şi în limitele Convenţiei de la Montreux”, a spus el. „Şi, desigur, trebuie să ajutăm Ucraina să îşi dezvolte propria strategie maritimă cu tipul potrivit de capabilităţi pentru a-şi apăra propria coastă şi pentru a-şi apăra propria libertate de navigaţie.”

Generalul (r) Ben Hodges a participat la reînarmarea Europei în timpul mandatului său de Comandant al Forţelor Terestre ale SUA în Europa. Pe măsură ce continentul s-a pregătit pentru o nouă agresiune rusă, Iniţiativa Europeană de Descurajare a început să canalizeze banii în renovarea instalaţiilor militare şi în sponsorizarea operaţiunilor de formare a aliaţilor. O parte din acea acumulare a inclus baza aeriană Mihail Kogălniceanu, cunoscută sub numele de MK, din sud-estul României. „Se punea atât de multă energie în regiunea baltică”, a spus Hodges, „dar nu la fel şi  în Marea Neagră”. De ani de zile, MK a funcţionat ca un hub pentru soldaţii americani care tranzitau spre şi din Afganistan. Dar când conducea US Army Europe, generalul Ben Hodges a început să privească cu mare atenţie regiunea Mării Negre şi a văzut MK este un punct forte lângă unul dintre cele mai aglomerate porturi din Marea Neagră – Constanţa. Când echipa de luptă a brigăzii blindate, sau ABCT, se roteşte acum în şi din Europa, unul dintre batalioane este poziţionat la MK. Două companii din brigada ABCT sunt, de asemenea, plasate mai la sud, în zona de instruire Novo Selo din Bulgaria. Acest lucru se desfăşoară acum de aproape trei ani.

„Am decis că MK ar trebui să fie un hub, o platformă de proiecţie a energiei în Marea Neagră pentru forţele aeriene şi terestre“, a spus Hodges. “Nu este o bază permanentă. Este o bază aeriană românească. Dar avem o amprentă foarte mare în interior. ” MK are, de asemenea, potenţialul de a creşte. Întreţinerea tehnicii militare americane se efectuează acolo, muniţia poate fi depozitată acolo şi există facilităţi pentru a găzdui un element de comandă de misiune de nivel CA. O parte dintr-un batalion al aviaţiei armatei SUA zboară chiar din MK, iar baza aeriană găzduieşte misiunea NATO de poliţie aeriană a Mării Negre. „Misiunile de poliţie aeriană sunt o nevoie continuă, iar în România vedem ajutorul de la alte trei state membre pentru a sprijini aceste tipuri de misiuni. Am întrebat des dacă vom trece de la o postură de poliţie aeriană la una de apărare aeriană. E o măsură pentru care am pledat cât timp am fost SACEUR şi care e susţinută şi de urmaşii mei în acea poziţie“, a spus generalul (r) Philip Breedlove.

În zona Mării Negre, alianţa Nord-Atlantică trebuie să se concentreze pe capabilităţile sale de a observa, de a monitoriza, de a detecta şi, la nevoie, de a ţinti ameninţările, iar dezvoltarea acestor capabilităţi este foarte importantă, a apreciat fostul comandant NATO. „O veste bună e că Statele Unite tocmai au decis să contribuie la eforturile pentru o astfel de monitorizare prin detaşamentul de drone Reaper dislocat în România“, a explicat fostul SACEUR, generalul (r) Philip Breedlove. În primăvara anului trecut, Ministerul Apărării Naţionale (MApN) a solicitat aprobarea prealabilă a Parlamentului pentru iniţierea procedurii de atribuire a contractelor de achiziţie pentru serviciile de proiectare şi execuţie lucrări la Baza 57 din cazarma 888 Mihail Kogălniceanu. Proiectul va fi finanţat din bugetul Ministerului Apărării. Valoarea estimată a achiziţiei depăşeşte două miliarde de lei, potrivit anunţului publicat pe 6 martie 2021 în Sistemul Electronic de Achiziţii Publice (SEAP). După finalizarea tuturor investiţiilor, baza aeriană de la Kogălniceanu ar ajunge una dintre cele mai mari baze NATO din Europa de Est şi va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi.

De este important teatrul de operaţiuni Marea Neagră?

Răspunsul îl dă generalul în rezerva Philip Breedlove „Nu-i aşa că am fost surprinşi în primăvara lui 2014 în Crimeea şi apoi mai târziu în 2014 când Rusia a intrat în Donbas?”. Generalul (r) Breedlove, a notat că pentru Zona Mării Negre e nevoie de o nouă strategie asumată atât de către alianţa Nord-Atlantică, cât şi de către SUA prin noua administraţie de la Washington. Cu toate acestea, dincolo de problema cu Rusia la Marea Neagră, alianţa Nord-Atlantică va trebui să rezolve şi celălalt cartof fierbinte din zonă – relaţia cu aliatul său Turcia, care în ultimii ani s-a deteriorat constant. Într-o întâlnire cu amiralul (r) James Stavridis, acum câţiva ani, la National Defense University în Washington DC, cu absolvenţii prezenţi la întâlnirea organizată odată la patru ani, acesta a discutat despre Marea Neagră. Ideile amiralului au fost prezentate sub diferite forme în mai multe luări de poziţii, interviuri sau în diferite alte ocazii. Ele sunt similare celor de mai jos cu diferite nuanţe.

Am să rememorez câteva din ideile prezentate de amiral sub rezerva unor omisiuni datorate trecerii timpului. Generalul (r) Stavridis spunea (n.a. Grumaz după propriile notiţe de atunci): Dintr-o perspectivă geopolitică, coasta de nord a Turciei, strâmtorarea Bosforului şi aceea a Dardanelelor, care separă Marea Egee şi Marea Neagră, cât şi coastele câtorva aliaţi NATO sunt sub presiunea activităţilor navale ruse – funcţionând din fosta bază navală ucraineană de la Sevastopol. Acesta este portul ideal pentru ape calde pe care Rusia l-a căutat de mult şi care este o fereastră spre Marea Mediterană. Pe măsură ce ruşii vor consolida controlul asupra bazelor de pe coasta siriană, vor lega Marea Egee şi Marea Mediterană de Flota Mării Negre şi vor exercita o influenţă semnificativă în întreaga regiune, provocând NATO la fel cum o fac la nord în Marea Baltică. Nu este doar geopolitică: există stimulente economice semnificative pentru ca Rusia să conteste prezenţa NATO şi a partenerii săi în Marea Neagră. În plus faţă de descoperirile recente de petrol şi gaze, ideea unor conducte energetice care ar putea conecta în cele din urmă aşa-numitele Trei Mări – Adriatică, Baltică şi Neagră – este atractivă şi pentru Moscova nu numai pentru UE. Rusia doreşte cu disperare să fie capabilă să controleze Marea Neagră din punct de vedere economic în timp de pace, rămânând însă gata să domine regiunea şi în cazul unui conflict cu Occidentul. Ce ar trebui să facă NATO pentru a descuraja accesele Rusiei asupra acestei “mări sudice” vitale? Generalul (r) Stavridis spunea că cel mai bun lucru este să se considere Marea Neagră ca o zonă strategică şi să se asigure că forţele sunt active şi pregătite atât pentru operaţiunile de pace cât şi de război, la fel cum este pregătită Alianţa în Marea Baltică şi în Arctica.

În primul rând, NATO ar trebui să îşi consolideze programul de vizite, exerciţii şi misiuni de formare în porturile din Marea Neagră. Aceasta înseamnă vizite frecvente în porturile din România, Turcia şi Bulgaria, precum şi opriri în Georgia şi coasta neocupată a Ucrainei. Acest lucru ar putea fi realizat de Forţa Navală Permanentă NATO/ Standing NATO Maritime Group 2 (SNMG2) cu sediul în Regatul Unit, care este sub comanda unui amiral britanic de trei stele şi constă din peste 20 de fregate, corvete şi puitoare de mine (SNMG2-Canada, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Spania, Turcia, Marea Britanie şi SUA).

În al doilea rând, alianţa trebuie să dezvolte şi să finanţeze un plan coerent pentru operaţiunile maritime în Marea Neagră. Deşi unele aspecte ale unui astfel de aranjament sunt deja incluse în diferitele planuri operaţionale ale NATO, este timpul ca o analiza detaliată să fie pregătită să exercite atât controlul maritim, cât şi proiecţia de putere în apele sale. Această planificare ar trebui făcută în comun de comanda maritimă din Comandamentul forţelor comune din Marea Britanie şi al Alianţei din Napoli, Italia, condusă de un amiral de patru stele.

În al treilea rând, SUA trebuie în mod special să-şi sporească implementările independent de operaţiunile NATO. Are patru distrugătoare puternice, cu sisteme de armament Aegis, alocate permanent în Rota, Spania, pentru operaţiunile de apărare antirachetă şi operaţiuni de securitate în Marea Mediterană. Ei trebuie să se urce mai frecvent în Marea Neagră, să se antreneze şi să opereze cu parteneri şi aliaţi acolo.

În al patrulea rând, SUA trebuie să lucreze îndeaproape cu Turcia, care deţine în mod efectiv cheile Mării Negre, prin controlul asupra strâmtorilor care o protejează. În conformitate cu Convenţia de la Montreaux din 1936, regulile care reglementează trecerea sunt extrem de restrictive, iar Turcia a refuzat să semneze Tratatul privind dreptul mării al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care ar muta aceste strâmtori într-un set mai relaxat de standarde care guvernează practic toate celelalte mări. Relaţiile dintre SUA şi Turcia sunt tensionate în prezent, dar rămân critice în orice strategie care sporeşte opţiunile militare ale Washingtonului din zonă.

În cele din urmă, SUA pot încuraja companiile occidentale să investească în Bulgaria, Georgia, România, Turcia şi Ucraina. Petrolul şi gazele sunt cheia, dar şi logistica, cablurile de fibră pentru comunicaţii. Eforturile economice fac ca aceste ţări să-şi unească economiile atât în ​​comunitatea Mării Negre, cât şi în UE şi în relaţia cu S.U.A. Este un fel de “putere soft” care poate spori stabilitatea în regiune.

Anexarea Crimeei de către Rusia cu aproximativ cinci ani în urmă şi sponsorizarea separatiştilor din regiunea Donbass din estul Ucrainei, au adus o condamnare similară din partea SUA şi a aliaţilor săi din NATO, la fel ca şi anexarea rusă a Abhazia şi Osetiei de Sud în Georgia în 2008. Şi totuşi, acele regiuni separatiste rămân sub controlul rusesc, deoarece Kremlinul demonstrează că limitele geografice pot fi redesenate având în faţă nimic mai mult decât cuvinte severe din Occident. „Cred că nu se vor opri până când nu vor deţine complet Marea Azov şi nu vor înăbuşi portul maritim al Ucrainei, Mariupol”, a declarat generalul Ben Hodges, care a condus componenta Armatei Comandamentului European al SUA de la sfârşitul anului 2014 până în 2017.

În timpul mandatului său, Hodges a contribuit la supravegherea celei mai mari acumulări de trupe americane şi infrastructură de bază de după Războiul Rece, în vreme ce preşedintele rus Vladimir Putin a lansat o căutare a statelor-client pentru a împiedica ceea ce el consideră expansionism al NATO. “Următoarea fază va fi alcătuita, probabil, din operaţiuni terestre şi maritime care în cele din urmă ar asigura chiar ocuparea portului Mariupol, şi ar continuă să ocupe coasta ucraineană şi să conecteze Crimeea înapoi la Rusia de-a lungul Mării Azov“, a declarat Hodges pentru Military Times. „Nu se va întâmpla în următoarele şase luni, dar aceasta este direcţia pe care o iau până când vor deţine complet Marea Neagră şi vor izola Ucraina”. Mariupol[2] este un port maritim important pentru exportul de oţel al Ucrainei. Pentru astfel de evoluţii militare va trebui să ne pregătim în Estul Europei. NATO are o treabă importantă în Marea Neagră. O mai bună cooperare strategică şi legături economice solide sunt cele mai bune şanse de a contracara ambiţiile Rusiei.

[1] 2034: A Novel of the Next World War Hardcover – March 9, 2021 by Elliot Ackerman (Author), James Admiral Stavridis USN (Author)

[2] Rusia a terminat recent construirea unui pod care leagă Crimeea de Rusia propriu-zisă peste strâmtoarea Kerch – o cale navigabilă cheie către ambele ţări care leagă Marea Azov şi Marea Neagră.