Suntem pe finalul celui de-al saselea an, perioada in care am experimentat stadiile unei crize care a lovit puternic in oameni. Si iata, ca dupa 6 ani apar noi riscuri, deficiente si ostacole in calea spre stabilitate si crestere.

Inca din iulie 2013, la summitul de la Berlin avem o pozitie comuna a statelor europene cu privire la somajul in randul tinerilor, ca fiind un obiectiv prioritar. La fel si in noiembrie 2013 la summitul de la Paris. Chiar si zilele trecute si summitul de la Milano s-a inchis fara a livra masuri concrete in eradicarea somajului, in special cel din randul tinerilor. Trei reuniuni soldate cu efect zero.

Potrivit Eurostat, 24.8 milioane de adulti (aproximativ 10.2% din totalul fortei de munca europene) au fost inregistrati ca someri in luna iulie a anului curent, in toate cele 28 de state membre UE. In zona euro, aproximativ 18.4 milioane de persoane au trecut de partea somerilor, in special cei din Grecia si Spania, care au inregistrat cele mai mari procente: 27.2% si respectiv 24.5%. Totodata, in cele doua state, rata somajului in randul tinerilor se mentine la fel de ridicata, atingand chiar 60%.

Poate ca solutia nu sta in masuri tintite catre piata muncii daca, pe de alta parte economia este in cadere libera. Poate, ca a se construi pe un fundament instabil si insuficient consolidat nu duce la rezultate, ci din contra, favorizeaza criza si haosul.

Situatia economica, cu precadere in zona euro este in continuare supusa riscurilor severe. Directorul General al FMI, Cristine Lagarde a declarat recent ca: „Nu sugeram ca zona euro se indreapta spre o recesiune dar spunem ca exista riscuri serioase ca aceasta sa apara daca nimic nu este facut . Dar daca sunt adoptate masuri potrivite, daca tarile cu deficit si cele cu surplus fac ceea ce trebuie sa faca, este evitabila”.

De asemenea, destul de evaziva in explicatii, dar economistul sef al FMI Olivier Blanchard o completeaza subliniind ca zona euro ar putea deveni „problema principala” pentru economia mondiala daca riscurile de deflatie devin realitate in regiune.

Sa simplificam: problema principala a unei crize rezida in focarul ei. Sa devina zona euro un focar de criza si instabilitate economica? Posibil, dar nu probabil din punctul meu de vedere. Recesiune poate, dar haos economic in niciun caz.

Astfel ca, revin la gandurile mele de la inceputurile crizei si sustin inca o data – masurile de crestere economica trebuie sa fie prioritatea schemei de revigorare.

Totusi, trebuie mentionat ca intre timp se fac eforturi de finantare in diverse forme pentru reducerea somajului. Liderii UE au agreat la inceputul acestui an Schema de Garantii pentru Tinerii Europeni, care ajunge la 6 miliarde euro, pentru a combate somajul in randul tinerilor, fara a aveam rezultatele asteptate.

Banca Europeana pentru Investitii, impreuna cu Banca Mondiala si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare au investit in ultimii doi ani peste 33,6 miliarde euro in Europa Centrala si de Sud-Est, peste tinta de 30 miliarde de euro asumata in cadrul unui plan de actiune comun lansat in 2012. Prin acest plan au fost vizate imprumuturi, finatare prin capitaluri proprii si finantarea comertului pentru facilitarea integrarii regionale si a cresterii generate de exporturi, fondurile fiind menite sa sprijine reformele si investitiile in promovarea competitivitatii, crearea de noi locuri de munca si incluziunea sociala.

Sa ne lamurim. Finantarea este importanta dar NU cea mai importanta. Cheia rezolvarii situatiei este data de VIZIUNE.

Aceste doua exemple sunt masurile care alimenteaza o realitate la fel de dificila ca si pana acum. Necesitatea unei alternative viabile a intregului sistem este presiunea momentului si timpul pierdut nu poate fi recuperat decat prin eficienta unui nou sistem.

Raspunsul european la criza suverana din primavara lui 2010 a fost devastator. Initiativele ezitante de salvare nu au facut decat sa intensifice panica, in timp ce programele de austeritate impuse statelor debitoare nu au facut decat sa prabuseasca cresterea si au agravat in loc sa ajute la reducerea datoriei.

Insa corectarea acestor greseli necesita un efort pe termen lung. Pe termen scurt va duce la putina crestere sau nu va genera deloc cresterea si chiar va ingreuna recuperarea. Chiar si investitiile sensibile pe termen lung, precum extinderea surselor de energie regenerabila sau a infrastructurii europene de transport, vor tinde sa creeze locuri de munca doar pe termen mediu. Contributia unor asemenea programe pentru stabilizarea pe termen scurt in statele aflate in criza nu trebuie supraestimate.

Intrebarea centrala care apare acum vizeaza contururile unei noi strategii de crestere. Intrebarea specifica la care trebuie sa raspunda o politica structurala europeana este urmatoarea: in ce sectoare avem nevoie de un input care sa genereze un output mai mare?

In concluzie ce punem in locul austeritatii?

Un nou model de dezvoltare. Il vom numi ca fiind „politica bunastarii intra si intergenerationale”.