Securitatea Europei este amenință de instabilitatea în creştere în vecinătatea directă – Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Caucaz. Răspunsul logic la acestă amenințare pare să fie o mai bună cooperare şi asumare a responsabilităţilor comune. Europa trebuie să fie eficientă şi vizibilă în domeniul securităţii. Învestiţiile în capacităţile militare și consolidarea  industriei europeane a apărării trebuie să figureze pe agenda de lucru a politicienilor europeni. Contribuţia europeană la securitatea şi stabilitatea globală este mai ales constituită din formare şi susţinere nu dintr-o adevărată dislocare de mijloace militare, cel puțin în zonele de istabilitate din vecinătatea apropiată. Și acest lucru pentru simplul motiv că aceste capacități sunt reduse. Cazul Libiei a fost unul cu multe lecții privind operațiunile militare derulate de țările europene. Intervenţia în Libia a arătat că – din lipsă de unitate şi de mijloace – țările UE au fost obligate să ceară ajutorul Statele Unite şi NATO care au preluat iniţiativa. Avem însă și reversul medaliei: Mali şi Republica Centrafricană. În cele două cazuri Franţa nu a aşteptat avizul UE care după cum spunea un diplomat francez: Să aştepţi Europa, este un fel de a-l aştepta pe Godot. Ceea ce este grav, este lipsa capacităţilor militare ale europenilor pentru operațiunile desfășurate în comun. Acestea erau deja insuficiente, dar sub presiunea crizei financiare şi economice, toate statele membre taie din bugetul apărării iar coordonarea la nivel european este aproape inexistentă. Pe scurt, în faţa ambiţiilor militare confuze, realitatea este formată doar din tăieri bugetare clare. Ceea ce este evident: instabilitatea din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu a generat un val uriaș de imigranți dar și de naționaliști europeni care nu mai fac diferența între membrii uniunii și restul lumii. Nu mai exită Schengen (vezi situația de la granițele dintre Austria, Italia și Franța), nu mai exită reguli de circulație a forței de muncă (vezi situația Anglia și Polonia, Anglia și România) există numai revoltă, ură și amenințări. Și totuși ceva se mișcă! Noua Europă este în acțiune prin Polonia (România are un parteneriat strategic cu Polonia care împreună cu cel cu SUA ar trebui să definescă politica noastră externă). Liderii alianţei central-europene, Grupul de la Vişegrad, s-au întâlnit în martie 2013 cu preşedintele Franţei, François Hollande, şi cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, pentru a discuta despre planurile de coordonare a politicii comune de apărare a organizaţiei. Cele patru state din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Slovacia și Cehia) au semnat un memorandum de înţelegere pentru constituirea unui structuri de luptă, până în 2016, formată din aproximativ 3000 de militari. Polonia va asigura segmentul principal al forţei militare, cu aproximativ 1600 de militari, Republica Cehă va oferi în principal paramedici şi sprijin logistic, Ungaria va furniza consultanţă în privinţa infrastructurii militare, iar Slovacia expertiză privind contracararea armelor de distrugere în masă. Actuala situație a UE în privința forței armate ne duce spre o declarație tristă din 1991 a ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme, Mark Eyskens, care comparase Europa cu: un gigant economic, un pitic politic şi o râmă când este vorba de a se elabora o capacitate de apărare. Occidentalii privesc cu o enormǎ îngrijorare la ceea ce se întîmplǎ nu numai în Siria şi în Liban, ci şi în Irak unde spectrul unui rǎzboi civil între minoritatea sunitǎ şi majoritatea şiitǎ este mai pronunţat decît oricînd. În Orientului Mijlociu anul a început sub semnul unei veritabile ofensive a islamiştilor radicali. Atacurile lansate de Al-Qaida în Irak, Siria şi Liban sunt de naturǎ sǎ complice situaţia în aceste ţǎri şi sǎ compromitǎ eforturile de pace ale comunitǎţii internaţionale. Geneva II ar trebui să înceapă la Aleppo locul unde insurgenții sirieni, organizațiile care fac parte din Consiliul Național Sirian, au învins islamiști fundamentaliști afiliați al-Qaida reprezentanți de organizația Statul islamic Irak și Levant. Granițele poroase al Siriei duc însă conflictul, devenit interetnic, între șiiți și sunniți, în zonele limitrofe din Liban și Irak. Fallujah un loc unde soldaţii americani au intervenit masiv în douǎ rînduri, în 2004 şi 2007, combǎtîndu-i pe insurgenţi din casǎ în casǎ, pentru a readuce oraşul sub ascultare şi pentru a-l pacifica a devenit la începutul anului teatrul de război între insurgenții reprezentând organizația Statul islamic Irak și Levant pe de-o parte, milițiile tribale sunite din zonă și armata irakiană. Orașul de 300 de mii de locuitori, bastion al luptei suniților împotriva regimului de la Bagdad reprezentat de premierul șiit Nuri al-Malik, a fost cucerit de insurgenții fundamentaliști în numai trei zile.  În aceste zile forţele de ordine irakiene şi miliţiile tribale au preluat controlul asupra a două cartiere ale oraşului irakian Ramadi, aflat de asemenea sub controlul insurgenţilor afiliaţi reţelei teroriste Al-Qaida dar luptele sunt dure și mii de locuitori iarkieni au luat calea pribegiei. Noua guerilla sunitǎ afiliată al-Qaidei și denumită Statul islamic din Irak şi Levant mobilizeazǎ între 3000 şi 4000 luptǎtori suniţi prezenți atât pe frontul sirian, precum şi în Liban, unde organizeazǎ atentate şi atacuri împotriva șiiților din Hezbollah. In fruntea acestor grupuri extrem de bine antrenate, înarmate şi finanţate de ţǎrile din Golf, se aflǎ noul Ben Laden în materie de terorism. Numele sǎu este Abou Bakr al-Baghadadi, are 42 de ani, este irakian, iar americanii au anunţat o recompensǎ de 10 milioane de dolari pentru capturarea sa. Dupǎ toate aparenţele el se aflǎ în acest moment pe sol sirian, unde jihadiştii, cam între 6000 şi 12 000, au deschis de fapt un nou front, împotriva rebelilor pe care îi numim moderaţi sau neintegrişti. Militanții oraganizației Statul islamic Irak și Levan sunt printre cei care organizează atentatele din Irak soldate cu zeci de morți. La Bagdad, 24 de persoane au murit şi câteva zeci au fost rănite în explozia a cel puţin şapte maşini-capcană la interval de câteva minute, în principal într-o piaţă aglomerată din cartierul al-Shaab. În primele două săptămâni ale anului 2014, violenţele din Irak s-au soldat cu moartea a aproximativ 500 de persoane. Premierul Nuri al-Maliki trebuie să decidă în următoarele zile între a propune o împărţire reală a puterii cu minoritatea sunnită sau să continue politica de marginalizare şi reprimare a acesteia. Faptul cǎ guerilla sunitǎ a  fost capabilǎ sǎ loveascǎ la numai 70 de kilometri de Bagdad, rǎmîne un avertisment grav pentru ceea ce ar putea deveni Irakul dupǎ plecarea definitivă a americanilor și a occidentalilor. Are Irakul un viitor ca stat sau va deveni un protectorat? Irakul a fost format la începutul secolului XX ca stat de englezi care au unit Kurdistanul, cu un centru sunnit și un sud format din triburi șiia. Ce au vrut englezii: o cale de transport a petrolului kurd spre Golful Persic și apoi spre India. Irakul a fost un stat unde democrația nu și-a găsit locul. Din 1958 cănd regele a fost înlăturat de la conducerea țării au urmat unul după altul dictatori sângeroși, culminând cu Saddam Hussein, care nu au reușit să-i controleze pe kurzi, nația a cărei răspândire în zonă se întinde pe teritoriul a patru state. Iarkul este o compunere artificială similară cu a Siriei, kurzi, druzi, alawiți și suniți o alăturare care nu se susține, decât sub o dicatură totalitară sau într-o federație, în actualele granițe. Rămănerea Siriei sau a Irakului în actuala compunere lasă Orientul Mijlociu în granițele actuale. Dar vor fi capabile cele două să mențină statutul actual? Geneva II încercă să clarifice situația cel puțin pentru Siria. Organizată de Statele Unite şi Rusia sub supravegherea ONU, conferinţa supranumită Geneva II, care va începe la Montreux (Elveţia), ar trebui să permită încheierea războiului civil din Siria, soldat cu peste 130.000 de morţi şi milioane de refugiaţi din martie 2011. Scopul final al conferinței este un acord negociat pentru o tranziție politică și crearea unui organism de conducere pentru această perioadă de tranziție. Din punctul de vedere al Moscovei agenda cuprinde încetarea focului, discuții despre integritatea teritorială și suveranitatea Siriei. Moscova nu dorește discuții despre o schimbare a administrației actuale. Cu alte cuvinte Assad rămâne în funcție! De altfel ministrul sirian al informațiilor a declarat că prerogativele și persoana președintelui Bashar al-Assad nu vor fi subiect de discuții la Geneva. Opoziția va fi reprezentată de Consiliul Național Sirian cu comandamentul la Istambul. Islamiștii fundamentaliști precum cei din Staul islamic Irak și Levant nu au de-a face cu Geneva ei dorind constituirea unui Califat fără granițe în regiune. Cine va participa la Geneva II? Lista anunțată de Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon cuprinde 26 de state. Arabia Saudita, principalul sprijinitor al rebeliunii împotriva regimului lui Bashar Al-Assad, se afla pe lista statelor invitate în schimb Iranul, aliat ferm al regimului sirian, nu a figurat inițial pe lista participanților. Washingtonul s-a opus prezenței Teheranului la conferința de la Montreux(Geneva II), în Elveția, în timp ce Rusia, principalul susţinător al regimului de la Damasc, căruia îi livrează armament, îşi apără cu înverşunare interesele în Orientul Apropiat prin propunerea ca Iranul să participe cu statut de invitat. Într-un final tensionat Secretarul general ONU a lansat invitația șefului diplomației iraniene Mohammad Javad Zarif de a participa la conferință, cu condiția ca Iranul să joace un rol pozitiv și constructiv. Astfel toate părțile cheie implicate în conflict ar fi fost prezente la Geneva. Însă surpriză ea a fost retrasă la presiunea opoziției siriene și a Washingtonului. Moscova a pregătit reuniunea de la Geneva atât la Paris cu americani și francezii cât și la Moscova. Consilierul lui Bashar al-Assad, Bouthaina Shaaban, şi ministrul adjunct sirian al Afacerilor Externe, Faisal Muqdad, au discutat la Moscova cu miniştrii adjuncţi ruşi de Externe, Ghennadi Gatilov şi Mihai Bogdanov, despre agenda conferinţa Geneva II și modalitățile de abordare a acesteia. Înainte de deschiderea conferinţei de pace asupra Siriei lucrurile se complică în regiune. Aliaţi pînǎ nu demult, rebelii sirieni moderați şi jihadiştii au început o luptǎ fratricidǎ care era de altfel previzibilǎ. Ea ar fi putut fi evitatǎ numai dacǎ Occidentalii ar fi contribuit cu mai mult energie şi repede la o eventualǎ înlǎturare de la putere a lui Bachar al-Assad. Da, de acord, dar cine ar fi fost înlocuitorul? Acum Assad apare în poziţie de forţǎ, ajutat de Iran şi de Russia. În condițiile în care țara arde (…baba se piaptănă!) Assad a decis sǎ introducǎ masiv studierea limbii ruse în şcoli (în cele care au rǎmas funcţionale). Strînsa prietenie cu Moscova se doteazǎ în felul acesta de un nou simbol… și cu probabil ceva arme!