”În vremuri vechi, războinicii iscusiţi începeau prin a deveni de neînvins, apoi aşteptau ca inamicul să fie vulnerabil. Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului de el. În consecinţă cei care sunt versaţi în arta războiului pot ajunge invincibili, dar nu-l pot face pe inamic vulnerabil”

Sun Tzu (capitolul Dispuneri din cartea Arta Războiului/”Ping Fa”)

Lumea spionajului este unică. De ce? Pentru că nu există un alt domeniu care să opereze în umbră. Fiecare naţiune din lume deţine un tip oarecare de agenţie guvernamentală de informaţii. Spionajul a avut de suferit din cauza reputaţiei lui ”odioase” încă de pe vremea grecilor, când reprezentanţi speciali, numiţi proxenos, erau trimişi dintr-un oraş în altul. Aveau calitatea de ”vizitatori aliaţi” şi beneficiau de diverse privilegii acordate oaspeţilor de onoare. 

Prezenţa lor şi activitatea lor de a se informa şi a informa la rândul lor pe cei de care aparţineau, a creat, de-a lungul, timpului serviciile de spionaj controlate de stat. Îmi aduc aminte de o discuţie, pe care am auzit-o, în 1997, la o oră de Grand Strategy la Universitatea de Apărare a SUA din DC despre un oarecare saxon Wilhelm Stieber. Acesta s-a pregătit sa ajungă avocat, dar a ajuns informator al poliţiei fiind apoi angajat ca inspector. În timpul Revoluţiei de la 1848 a contribuit la ”salvarea” regelui din mâinile unei bande (plătita poate de Stieber însuşi care juca rolul de agent provocator) şi. A fost avansat în funcţia de şef al poliţiei. Stieber, conform caracterizării făcute de alţi, era un ticălos cu două feţe, mincinos, trădător, făţarnic şi amoral duplicitar şi viclean-de fapt avea toate calităţile necesare unui ”culegător de informaţii”. Metodele lui au semănat mai mult cu cele ale lui Fouche[1]. 

Stieber a pretins mereu că el a inventat ”serviciul de informaţii” moderne. De fapt cele mai mari succese ale lui Stieber au fost în folosul armatei prusace şi al planurilor expansioniste ale lui Otto von Bismarck. Pentru 20 de ani el a fost ”copoiul” lui Bismarck. ”Prinţul spionilor” şi ”Şef al peste 40000 de spioni” (porecle date de duşmani şi de prieteni) şi-a făurit o carieră strălucit care a stabilit agenda spionajului modern. Miezul imperiului său era format din dosarele şi rapoartele celor 40000 de informatori care descriau situaţia din Prusia. În al doilea rând Stieber conducea misiuni externe de recunoaştere şi de spionaj, detaliate, împotriva ţintelor diplomatice ale lui Bismarck şi alcătuia rapoarte cuprinzătoare pentru Cancelarul de Fier. În vara lui 1865 şeful politiei prusace s-a deghizat în negustor ambulant a cutreierat Austria şi Boemia într-o căruţă trasă de un cal. Stieber s-a oprit în oraşe şi sate, a stat de vorbă cu localnicii şi a vândut bucuros marfa sa unităţilor militare austriece care participau la manevre. Sătenilor le-a vândut podoabe religioase  şi icoane cu sfinţi; soldaţilor, în special tinerilor ofiţeri austrieci bogaţi, o serie de fotografii pornografice. 

Atunci când s- întors la Berlin, a putut să întocmească un raport detaliat despre austrieci, extrem de util pentru stabilirea căilor de invadare a Austriei, pusă la cale de Bismarck si de von Moltke. Victoria zdrobitoare din 1866 s-a datorat în mare măsură informaţiilor detaliate şi corecte ale lui Stieber. 

Timp de doisprezece secole spionajul a evoluat în cadrul ”artelor negre” strict segregat de afacerile politice. După sfârşitul secolului XIX-lea ritmul schimbărilor tehnologice, vorbim în special  de tehnologia militară, s-au combinat cu tensiunile din politică, tensiuni în creştere în Europa pentru a da naştere unui efort formidabil de a afla ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a baricadei. Astfel de informaţii erau vitale iar lipsa lor putea da naştere la confruntări neaşteptate într-o perioadă când armatele erau dislocate folosind căile ferate, ordinele fiind trimise prin telegraf. Diplomaţia a intrat în joc şi pentru prima dată acordurile internaţionale au codificat un sistem care permitea spionajul oficial pe faţă. Astfel prin acordurile internaţionale se permitea ca în cadrul ambasadelor lor din străinătate să fie personal militar-ataşaţii militari (printre primii a fost generalul englez Edward Stopford Claremont).[2] Ei reprezentau armatele ţărilor respective, dar aşa cum lumea înţelegea, iar diplomaţii acceptau tacit adevărata lor funcţie, funcţie care era observarea şi colectarea de informaţii despre forţele armate din ţările respective. Ei reprezentau o sursă vitală de informaţii. În secolul XX serviciile de informaţii s-au dezvoltat dramatic dând posibilitatea autorului de romane poliţiste, John Carre, să-i numească pe spioni „alchimişti geopolitici”, ”subminatori de guverne”, ”destabilizatori de economii” sau ”asasini ai inamicilor declaraţi”. Am să dau un exemplu care a schimbat geopolitica europeană şi unde informaţii au fost incorect evaluate: Acordul de la Munchen din 1938[3]. 

Ce informaţii au creat oare acest acord? Se pare că toate informaţiile despre planurile lui Hitler au fost eronate sau…poate nu s-a dorit un nou conflict european (!?). Anschluss-ul (12 martie 1938), Acordul de la München (28-30 septembrie 1938), precum şi semnarea acordului de neagresiune germano-francez din 6 noiembrie 1938, de către Georges Bonnet şi Joachim von Ribbentrop, au fost interpretate la Moscova ca fiind „un semn că lui Hitler i se dădea, mai mult sau mai puţin, mână liberă în Est. Şi asta a fost! Cu o singură corecţie. A avut aceiaşi mână liberă şi în Vest de data acesta fără voie de la Occident.

Serviciile de informaţii şi operaţiunile speciale

Serviciile de informaţii obţin o mare parte din informaţiile lor din surse deschise. Ele efectuează analize specifice ale mass-media şi ale publicaţiilor specializate în ţările lor ţintă. Ofiţerii de informaţii stabilesc contacte cu oameni interesanţi atât în lumea reală, cât şi în spaţiul cibernetic, folosind abilităţi inteligente de comunicare pentru a obţine informaţiile dorite. În sistem unele din aceste poveşti, pe care aceştia le utilizează în discuţiile cu ţintele lor, se cheamă ”legende”(o legenda are un sâmbure de adevăr în rest este o frumoasă poveste nesusţinută de probe). Le mai găsim şi prin cărţile despre istoria noastră recentă, adică cea din 90 încoace. Dacă o persoană are acces la informaţii interesante sau sensibile, ofiţerii de informaţii se vor strădui să îşi intensifice contactul cu aceasta. De asemenea, vor introduce elemente conspirative în relaţie, de exemplu ţinând întâlniri în locuri neutre, cum ar fi restaurantele/parcuri/cafenele, în timp ce li se cere contactelor să păstreze confidenţialitatea conversaţiilor. 

În plus faţă de racolarea, ei vor începe să ofere contactelor sarcini specifice pentru a obţine informaţii amănunţite. Ofiţerii de informaţii vor oferi ”ţintelor” impresia că sunt deosebit de importanţi, dându-le în acelaşi timp avantaje materiale, cum ar fi cadouri sau invitaţii la restaurante sau chiar sume de bani importante. Multe servicii de informaţii supraveghează astfel de operaţiuni de colectare a informaţiilor direct de la sediul lor, din ţările de origine. Administratorii lor de agenţi fac călătorii scurte în străinătate pentru a-şi întâlni agenţii acolo, sau aceştia din urmă întâlnesc agenţii de gestionare a informaţiilor în ţările lor de origine. 

Serviciile de informaţii ruseşti folosesc şi aşa-numiţii „ilegali”. Aceştia sunt adesea membri ai personalului serviciului de informaţii (în general GRU sau SVR) cu normă întreagă infiltraţi într-o ţară ţintă folosind o identitate fictivă pentru a desfăşura misiuni de spionaj pe termen lung acolo. Este deosebit de dificil pentru autorităţile de contraspionaj să expună ofiţerii de informaţii care operează sub o astfel de acoperire. În ciuda costurilor ridicate şi a efortului operaţional enorm implicat, serviciile ruseşti continuă să urmeze acel program iniţiat de KGB în vreme URSS. 

Expunerea, din 2006, a mai mult de 15 „ilegali” în ţările NATO – inclusiv Germania – sunt dovada acestui lucru.Autorităţile judiciare germane iniţiază în fiecare an un număr mare de proceduri de anchetă în domeniul spionajului. Cele mai multe arestări şi proceduri penale sunt rezultatul muncii reuşite a Departamentului de contraspionaj al BfV (Oficiul federal de protecţia Constituţiei/ Bundesamt für Verfassungsschutz). Pe baza informaţilor culese de  BfV, de exemplu, poliţia a luat măsuri executive împotriva a zece agenţi suspectaţi ca aparţinând Forţei Quds iraniene în şapte state federale la 16 ianuarie 2018. Se crede că aceştia investigau persoane de etnie iraniană, domiciliaţi în Germania, suspectaşi de ei de a fi (pro-) israelieni. De exemplu, la 1 iulie 2018, poliţia din Germania a arestat un diplomat acreditat la Ambasada Iranului din Viena pe baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile belgiene. Diplomatul, suspect de a fi agent al serviciului de informaţii iranian MOIS (Ministerului iranian pentru Informaţii şi Securitate), este acuzat că a creat un plan de aruncare în aer a participanţilor la o  şedinţă a adunări anuale a unei organizaţii din Franţa ostilă regimului iranian. Se crede că diplomatul iranian a recrutat un soţ şi o soţie, etnici iranieni, de origine belgiană, ca agenţi pentru efectuarea atentatului. Autorităţile judiciare germane au extrădat suspectul în Belgia la începutul lunii octombrie 2018.

Colectarea informaţiilor

Sursele umane continuă să fie o parte majoră a activităţilor de spionaj întreprinse împotriva Germaniei de către serviciile de informaţii străine. În plus, metodele de colectare a informaţiilor tehnice au căpătat o importanţă deosebită. Serviciile de informaţii străine folosesc atacuri cibernetice pentru a spiona agenţiile guvernamentale, întreprinderile comerciale sau institute de cercetare. BfV defineşte termenul „atacuri cibernetice” ca fiind măsuri specifice efectuate folosind infrastructuri IT şi îndreptate împotriva acestor infrastructuri. 

Atacurile cibernetice organizate de un serviciu de informaţii nu servesc doar la strângerea de informaţii. Termenul se referă şi la activităţi care vizează deteriorarea sau sabotarea acestor sisteme. În ultimii ani, s-a înregistrat o îmbunătăţire considerabilă a calităţii atacurilor cibernetice efectuate de serviciile de informaţii. Serviciile Rusiei, Chinei şi Iranului, în special, au folosit pe scară largă acest mijloc pentru atacarea ţintelor din Germania sau SUA. Cu toate acestea, nu sunt singurele servicii de informaţii care au recunoscut oportunităţile care decurg din atacurile cibernetice. Prin urmare, detectarea, atribuirea şi prevenirea unor astfel de atacuri se află în centrul activităţii de contraspionaj şi de apărare cibernetică atât a BfV cât şi a altor servicii de informaţii şi contraspionaj. BfV e de părere că Rusia se află în spatele multor atacuri cibernetice. În cele din urmă, spun şefii serviciilor germane de informaţii, e o „decizie politică” dacă informaţiile culese prin atare atacuri sunt folosite sau nu, a opinat Hans-Georg Maaßen[4] în faţa Comisiei parlamentare germane de control a serviciilor secrete în anul 2017. E posibil ca responsabilii de la Moscova să se fi gândit înaintea scrutinului pentru Bundestag (n. A G-alegerile din Germania din anul 2017, 24 septembrie)  că „preţul politic e pur şi simplu prea ridicat” spunea acesta şi a continuat…un rol trebuie să fi jucat şi discuţiile pe această temă iscate în jurul alegerilor din SUA şi Franţa (n. A G-ambele din 2016). Opinia publică ar fi ştiut că e vorba de o „intervenţie rusească, de o campanie de dezinformare”. 

Temerile nu erau deloc neîntemeiate, dacă ne gândim la atacurile cibernetice de succes asupra sistemului IT al Bundestagului din 2015. Serviciul german de informaţii interne a constatat activităţi cibernetice sporite legate de Germania dinspre Iran. Un exemplu e un citat inventat al Angelei Merkel, apărut, în contextul propagandei anti-saudite, pe site-uri din Orientul Mijlociu şi Europa de Est. Maaßen vorbea de „ameninţarea otrăvirii sângelui din sistemul nervos digital„. De aceea solicita la vremea respectiva aparatură de înaltă performanţă în oficiul pe care îl conducea dar şi…  ”dreptul de a opera contraatacuri cibernetice, drept ce nu are voie să mai fie un subiect tabu„, crede Maaßen. 

În Germania lipseşte cadrul legislativ în acest sens dar nici dreptul internaţional nu permite astfel de operaţiuni.[5] De asemenea serviciile de informaţii profită, acum, de oportunităţile oferite de reţelele sociale. Acestea conţin o multitudine de date personale despre biografia, educaţia, munca, prietenii, colegii şi superiorii unei ţinte potenţiale. După alegerea persoanelor pe care le consideră interesante, serviciile de informaţii le vor contacta sub masca ”vânătorilor de şefi” sau a ”oamenilor de ştiinţă”, oferind locuri de muncă sau alte oportunităţi de a câştiga bani. Ulterior, îşi vor invita ţintele în ţara de origine a serviciului, încercând implicarea mai ”adâncă” în activităţile de informaţii a acestora. Persoanelor în cauză li se poate cere, de exemplu, să scrie rapoarte sau analize în schimbul banilor. Turcia se foloseşte de diverse pârghii în alte ţări pentru a-şi promova interesele politice. În special, persoanele de etnie turcă sunt instrumentalizate pentru exercitarea influenţei în Germania. Conducerea de stat şi de partid a Chinei a anunţat începutul unei „noi ere” în care China se va apropia de scena centrală şi va deveni un lider global. Se presupune că acest lucru va fi realizat cu ajutorul unor planuri strategice precum „Made in China 2025” şi prin proiectul „One Belt, One Road”. 

Pentru ca aceste strategii să aibă succes, va fi esenţial să creeze un mediu politic favorabil. În acest scop, Beijing încearcă să îşi extindă influenţa asupra politicii, economiei şi societăţii la nivel mondial – inclusiv în Germania. Investiţiile străine directe, fuziunile şi achiziţiile sunt alte mijloace pe care China le foloseşte pentru a obţine acces la tehnologii înalte cât şi la tehnologii viitoare, ceea ce face ca ţara să devină o „naţiune de înalt nivel tehnologic” lider la nivel global până în 2030. Acest lucru creşte, de asemenea, dependenţă economică a participanţilor de comerţul cu Beijingul, oferind Chinei pârghiile pentru a influenţa deciziile politice din diferite părţi ale lumii, în funcţie de propriile interese. Astfel, investiţiile globale ale Chinei nu sunt motivate doar de consideraţii economice, ci fac parte dintr-o strategie geopolitică globală. Pe lângă ocuparea politico-economica a Africii un cap de pod în Europa îl reprezintă Serbia. 

Din punct de vedere naval Grecia este deja gazda a navelor chinezeşti prin portul Pireu unde Beijingul a făcut investiţii colosale. Acordul UE-China este cadrul politic şi economic necesar serviciului de informaţii chinez Guoanbu pentru a obţine ”legal” informaţii. Serviciul este organizat, ca şi modelul său vechi, serviciul sovietic al KGB. Dintre multele tehnici de spionaj chinez una, cea mai apreciată, este cea a ”chişcarului marin”. Chişcarul este un peşte ca un şarpe, cunoscut în China sub numele de ”ţiparul cu opt ochi”-”ba mu man”. Oamenii de ştiinţă estimează că evoluţia sa până la forma actuală a avut loc în 530 de milioane de ani. Ca şi China milenară, chişcarul are timpul de partea sa. Noţiunea de ”strategie a chişcarului marin”(ba mu man ji) vine de la faptul că acest peşte alunecos, de culoare verde deschis, care se contopeşte cu peisajul marin, prinzându-se de pietre, şi care după ce aşteaptă cu răbdare să-şi aleagă prada, se prinde de ea, sugându-i sângele prin orificii multiple. Este metafora perfectă pentru tehnicile de spionaj chinez.

 Comunitatea de Informaţii a SUA are o nou structură

Înainte de a vorbi despre Comunitatea de Informaţii din SUA să ne amintim două momente povestite de custodele Parcului Naţional Militar de la Gettysburg în anul 1996 când am vizitat unul din cele mai vestite locuri de bătăliei din Războiul Civil American. 

Primul a fost dedicat informaţiilor obţinute de unionişti. Cu puţin timp înainte de bătălia de la Antietam din septembrie 1862, doi soldaţi unionişti au descoperit un plic care conţinea trabucuri. Până aici nimic deosebit cu excepţia faptului ca acestea erau învelite în ”Ordinul special nr. 191” emis de generalul confederat Lee. El conţinea planul transmis generalilor săi confederaţi pentru invadarea Merylandului. În pofida acestei dezvăluiri clare a planurilor inamicului generalul McClellan comandatul unioniştilor n-a fost în stare să profite de această reuşită a serviciului de informaţii şi, în urma unei bătălii dezastroase, a fost înfrânt de forţele confederate mai slabe- deşi avea în mana copia integrală a planului de luptă. 

Al doilea moment se referă la bătălia de la Gettysburg. Lipsa de informaţii a generalului Lee la dus la pierderea bătăliei. Primind ordin să localizeze toate trupele duşmane de pe flancul lui Lee, Stuart, comandantul cavaleriei confederate, şi-a antrenat trupele într-o cavalcadă fără noimă, pătrunzând adânc în teritoriul inamic şi lăsându-l pe Lee descoperit în momentul critic al luptelor. Lipsindu-i informaţiile vitale generalul Lee a trecut cu un întreg corp de armată dincolo de munţi până în orăşelul Gettysburg, pentru a afla ce se întâmplă. Tocmai atunci unităţile avansate ale lui Meade au pătruns ”bâjbâind” în oraş din partea opusă. A urmat o ciocnire în cursul căreia soldaţii lui Lee s-au luptat pe viaţă şi pe moarte împotriva defensivei disperate a Uniunii. După trei zile de lupte sălbatice generalul Lee a fost obligat să se retragă. De asemenea un fapt care-l vom discuta altă dată a fost ajutorul dat Uniunii de cea mai eficientă reţea de spionaj organizată de Elizabeth Van Lew cunoscută sub numele de ”Bett Nebuna”.

Dar să revenim la ceea ce ne-am propus: definirea noii structuri a Comunităţii ce Informaţii americane. Ce mai importanta comunitate de informaţii din lume, din punct de vedere al agenţiilor şi al obiectivelor, este Comunitate de Informaţii (CI) a SUA. Organizarea generală a CI este guvernată în principal de Legea privind securitatea naţională din 1947 (cu modificările ulterioare) şi de Ordinul executiv 12333(4 decembrie 1981)[6]. 

Relaţiile organizatorice statutare au fost revizuite în mod substanţial prin modificările din 2004 privind reforma serviciilor de informaţii şi prevenirea terorismului. CI este supravegheat de către Biroul Directorului Informaţiei Naţionale (ODNI), care însuşi este condus de directorul informaţiilor naţionale (DNI), ce raportează direct preşedintelui Statelor Unite. Comunitatea de informaţii din SUA era alcătuită din următoarele 17 organizaţii: Două agenţii independente – Biroul Directorului Informaţiei Naţionale (ODNI) şi Agenţia Centrală de Informaţii (CIA); Opt elemente ale Departamentului Apărării – Agenţia de Informaţii pentru Apărare (DIA), Agenţia Naţională de Securitate (NSA), Agenţia Naţională de Informaţii Geospaţiale (NGA), Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) şi elementele de informaţii ale celor patru categorii de servicii – Armata, Marina, Corpul Marinei şi Forţele Aeriene; şapte elemente ale altor departamente şi agenţii – Biroul de Informaţii şi Contrainformaţii al Departamentului Energiei, Oficiul de Informaţii şi Analiză al Departamentului de Securitate Internă şi Serviciul de Informaţii pentru Garda de Coastă din SUA, Biroul Federal de Investigaţii al Departamentului de Justiţie şi Biroul de Informaţii de Securitate Naţională al Agenţiei pentru Controlul Drogurilor, Biroul de Informaţii şi Cercetare al Departamentului de Stat şi Departamentul Trezoreriei Biroul de Informaţii şi Analiză. Acum Forţa Spaţială SUA, cea mai nouă categorie de forţe ale armatei SUA, se alătură Comunităţii de Informaţii. 

Misiunea sa: monitorizarea ameninţărilor la adresa sateliţilor americani şi a altor active spaţiale. De zeci de ani, Comunitatea de Informaţii a Statelor Unite a folosit sateliţi pentru a colecta informaţii despre activităţile inamicilor săi din teren. Acum funcţia diviziei de informaţii a Forţei Spaţiale va monitoriza ameninţările la adresa acestor sateliţi şi va „încerca să analizeze care sunt caracteristicile  activelor din spaţiu care ar putea fi ostile”, a spus un oficial sub anonimat. Generalul John Gen. Raymond, şeful operaţiunilor spaţiale din SUA, a declarat într-un interviu: „Aceasta este o etapă importantă, o declaraţie clară că America este angajată într-un domeniu spaţial care trebuie să fie sigur şi accesibil. Parteneriatul nostru va asigura Forţa Spaţială şi naţiunea că vor rămâne întotdeauna deasupra oricărei ameninţări. ” 

Forţa Spaţială a devenit al 18-lea membru al IC şi este pentru prima dată din 2006 de când o nouă organizaţie este admisă într-un grup care include Biroul Directorului de Informaţii Naţionale. 

Mişcarea este mai mult decât simbolică. Capacităţile spaţiale ruseşti, chineze şi ale altor naţiuni sunt în creştere la fel de repede ca dependenţa SUA de spaţiu. Să remarcăm un fapt: se aşteaptă ca forţele aeriene americane să anunţe Huntsville, Alabama, ca locaţie pentru sediul Comandamentului Spaţial SUA, potrivit guvernatorului Alabamei. Guvernatorul Kay Ivey a spus că regiunea Redstone din Huntsville va găzdui sediul central. Rolul Comandamentului Spaţial este de a efectua operaţiuni, cum ar fi permiterea navigaţiei prin satelit, comunicarea trupelor şi furnizarea de avertizare cu privire la lansările de rachete. Acest lucru este diferit de Forţa Spaţială, care este un serviciu militar distinct, cum ar fi Armata, Marina, Forţele Aeriene, Corpul Marinei şi Garda de Coastă. Preşedintele Donald Trump, în 2019, a autorizat crearea Comandamentului Spaţial al Statelor Unite pentru a păstra dominaţia americană pe ceea ce el a numit “the ultimate high ground”-într-o traducere lejeră ultima brazdă de teren la margine spaţiului. Liderii militari şi alţi oficiali au dat declaraţii din ce în ce mai frecvente, preluate de mass-media, cu privire la aceste ameninţări venite din spaţiu. În iunie 2018, şeful  Agenţiei de Informaţii pentru Apărare, generalul Robert Ashley, vorbind la Summit-ul Defense One Tech, a declarat că Rusia şi China dezvoltă „abilitatea de a interzice sateliţii americani atât din punct de vedere al lovirii lor din mijloace terestre, cât şi din punct de vedere al lovirii lor din mijloace ce navighează în spaţiu … Tehnologia este în curs de dezvoltare acum. Ea se va folosi în viitorul imediat. ”  În ianuarie 2019, competiţia în evaluarea spaţiului făcută de Forţele Aeriene şi Centrul Naţional de Informaţii Aeriene şi Spaţiale afirma „Se crede că o serie de ţări străine testează tehnologii şi concepte anti-satelit bazate pe atacul acestora în evoluţia lor pe orbita spaţială. China şi Rusia continuă să desfăşoare activităţi sofisticate pe orbită care ar putea avansa dezvoltarea capacităţilor de contracarare a sateliţilor în spaţiu”. În iulie 2020 Comandamentului Spaţial al SUA a anunţat că Rusia a testat un satelit care ar putea distruge alţi sateliţi, o ameninţare directă pentru sateliţii americani, inclusiv pentru cei care oferă avertizare timpurie cu privire la lansarea rachetelor nucleare. „Sofisticarea şi lărgimea capacităţilor pe care le vedem dezvoltate de adversarii noştri este dramatică în creşterea sa în ultimii ani„, a spus oficialul de la apărare. „Comportamentul provocator al ruşilor şi dezvoltarea noilor capacităţi pe care chinezii le urmăresc sunt ceea ce am documentat. De asemenea abilitatea de a discerne între capacităţile comerciale şi capacităţile militare care inundă spaţiul este o prioritate”. Este important pentru cei care utilizează spaţiul cosmic nu doar în scopuri militare dar şi pentru cele civile ca operaţiunile satelitare să fie viabile.  

Forţa spaţială a SUA

La începutul anului 2020, Rusia şi-a poziţionat unul dintre sateliţii săi militari în mod periculos de aproape de un satelit militar american spion (USA-245) şi apoi a ”instruit” un alt satelit rusesc, lansat de primul, să execute o serie de manevre provocatoare şi nesigure. Acest tip de sateliţi ruseşti sunt consideraţi de către guvernul de la Moscova drept „sateliţi inspector”. Satelitul ”mamă”, botezat Cosmos 2542 a lansat un sub-satelit, Cosmos 2543, capabil să manevreze pe orbită pentru a observa, inspecta sau spiona alţi sateliţi. Pe 15 iulie 2020, în jurul orei 07.50 GMT, Cosmos 2543[7](sub-satelitul care are o suprafaţă mai mică de un metru pătrat, potrivit militarilor americani), a eliberat un obiect cu o viteză relativ ridicată, de ordinul a 200 de metri pe secundă, estimează astronomul Jonathan McDowell. Numit „obiectul E” de către americani, el se află şi acum pe orbită şi nu pare să fi lovit nimic. În 2017, acelaşi scenariu s-a produs cu un alt dispozitiv rus. 

Capacitatea unui satelit de a ataca un altul era până acum numai teoretică. Numai lovituri de la sol au fost demonstrate de SUA, Rusia, China în 2007 şi India în 2019, dar aceste explozii creează mii de fragmente şi marile puteri se abţin să efectueze din nou astfel de teste. Comandantul-şef al Forţelor Aerocosmice ale Federaţiei Ruse, general colonel Andrei Surovikin, a declarat, pe 03/07/2020, în cadrul unui interviu acordat cotidianului Krasnaya Zvezda, că sistemul de apărare antiaeriană de generaţie nouă S-500 Prometheus poate să distrugă sateliţi şi armamente hipersonice în Cosmosul apropiat. Spre deosebire de racheta 40N6 de la sistemul S-400, care a fost introdusă în dotare în anul 2018 şi are o bătaie de 400 de kilometri, noua rachetă 40N6M de la sistemul S-500 va avea o bătaie de 600 de kilometri. Surse din cadrul Armatei 1 Apărare Antiaeriană şi Antirachetă, care asigură apărarea capitalei Moscova şi a raionului industrial central, au declarat, în luna ianuarie 2017, pentru gazeta Krasnaya Zvezda, că S-500 va deveni baza sistemului naţional unic de apărare antiaeriană şi antirachetă. 

Această afişare brută a puterii de luptă spaţială a fost proiectată cu atenţie ca un act de intimidare, modalitate de luptă scrisă încă din anul 1950 în  ”Manualul sovietic pentru lupta în spaţiu”. În ultimii cinci ani, spaţiul a devenit un tărâm comercial şi militar contestat. Ceea ce a spus şeful Forţei spaţiale americane este elocvent: De la războiul din Golf, toată armata americană, de la avioane la soldaţii de infanterie, depinde de spaţiu, pentru navigaţie, comunicaţii, informaţii. „Tot ceea ce facem (…) integrează spaţiul în fiecare etapă„, a spus gen. Raymond. În acest timp, numărul sateliţilor activi pe orbită a crescut de la 1.250 la 3.400. Până în 2023, vor exista aproximativ 5.000 de sateliţi activi care orbitează Pământul. The Satellite Industry Association a estimat economia spaţială globală din 2019 la 366 miliarde de dolari, iar Banca Morgan Stanley estimează că veniturile ar putea depăşi 1 trilion de dolari până în 2040. În această perioadă de creştere explozivă, Rusia şi China şi-au făcut evidentă intenţia de a contesta supremaţia/precăderea americană în domeniul comercial şi militar al spaţiului dar şi pentru a împiedica SUA să îşi folosească capacităţile spaţiale în criză/conflict, ridicând perspectiva unui război care începe sau se extinde în spaţiu. Avem încă de-a face cu consecinţele testului anti satelit al Chinei din 2007, care a lăsat în urmă un nor de resturi spaţiale care chiar şi astăzi trebuie urmărite cu atenţie pentru a evita coliziunea cu o gamă largă de nave spaţiale, inclusiv Staţia Spaţială Internaţională. 

Consecinţele unui război complet în spaţiu ar fi mult mai grave. În urmă cu un an, pentru a face faţă acestor provocări, Statele Unite şi-au creat prima nouă categorie militară în mai bine de jumătate de secol. Cartierul general al Forţei Spaţiale de la Pentagon va avea aproximativ 600 de membri militari şi civili într-o clădire care găzduieşte peste 20.000 de angajaţi ai Departamentului Apărării. În primul an, s-a proiectat sistematic o categorie militară din secolul XXI. Scopul este de a spori puterea militară americană, deoarece sistemele spaţiale îşi asumă un rol din ce în ce mai mare în misiunile forţelor armate. Armata, Marina, Forţele Aeriene, Infanteria marină (Marines) şi Garda de Coastă depind de spaţiu pentru a naviga cu certitudine în deşertele fără pistă, oceanele largi şi spaţiul aerian global, depind de sistemul de  a  comunicaţii global, oricând şi în orice condiţie de ameninţare, sau au nevoie de acesta pentru a lovi ţinte cu precizie şi letalitate. 

Crearea categoriei de forţe a avut loc la un an după ce Pentagonul a elaborat o nouă Strategie de Apărare Naţională concepută pentru a pivota către competiţia de mare putere şi către ameninţările sofisticate pe care le aduce aceasta, departe de focalizarea antiteroristă care a marcat ultimele două decenii. 

Ultima nouă categorie militară independentă dinaintea Forţei Spaţiale – Forţa Aeriană a SUA – s-a format imediat după al doilea război mondial. Cultura, identitatea şi accentul unic ale serviciului au permis conducerii sale să prevadă şi să dezvolte tehnologii cruciale, inclusiv stealth, arme inteligente şi navigaţie globală precisă. În cartea sa ”A Fiery Peace in a Cold War”, jurnalistul Neil Sheehan a relatat eforturile unui astfel de vizionar Gen. Bernard Schriever[8], poate cel mai important general de care puţini americani sau europeni au auzit vreodată. Conducând o echipă de specialişti, Schriever a sprijinit cursa militară americană înaintea Uniunii Sovietice în anii 1950, dezvoltând rachete balistice intercontinentale şi sateliţi de recunoaştere, deschizând uşa pentru explorarea spaţiului şi păstrând pacea pentru generaţii. În anii de după aceea, mulţi au pledat pentru crearea unui serviciu spaţial militar separat. Crearea Forţei Spaţiale a SUA înainte ca o criză de securitate naţională să-i oblige formarea ei oferă celei mai noi categorii militare timpul şi spaţiul de respiraţie de care are nevoie pentru a se organiza rapid, dar metodic. Nu ştim ce viitori vizionari vor apărea pentru a urma lideri precum Schriever, dar rămânând concentrată/conectată la realităţile actuale, Forţa Spaţială poate aborda numeroasele provocări care se află în faţă, depăşind adversarii, descurajând conflictele şi păstrând în siguranţă omenirea.

[1] Joseph Fouché, primul Duc d’Otrante, primul Comte Fouché (21 mai 1759 – 25 decembrie 1820) a fost un om de stat francez şi ministru de poliţie sub primul consul Napoleon Bonaparte, care mai târziu a devenit împărat Napoleon. A fost cunoscut în special pentru ferocitatea cu care a suprimat insurecţia din Lyon în timpul Revoluţiei din 1793 şi pentru că a fost ministru al poliţiei sub Director, Consulat şi Imperiu. În textele în limba engleză, titlul său este adesea tradus ca Duce de Otranto

[2] Un exemplu timpuriu, generalul Edward Stopford Claremont, a fost primul ataşat militar britanic (la început descris drept „comisar militar”) cu sediul la Paris timp de 25 de ani, între 1856 şi 1881. Deşi se afla în ambasadă, a fost ataşat comenzii armatei franceze în timpul războiului din Crimeea din 1853-1856 şi campaniile ulterioare. Conceptul de ataşat militar cu expertiză regională, cunoştinţe lingvistice şi cunoştinţe despre relaţiile politico-militare americane şi străine datează din 1889, când SUA au trimis ataşaţi militari permanenţi la Londra, Paris, Viena şi Saint Petersburg.

[3] Acordul a  fost o înţelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparţinea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniţă a Cehoslovaciei şi era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferinţă care a avut loc în München, de Germania şi de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanţii Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eşuată de conciliere cu Germania Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineţii de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinţei a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland faţă de pretenţiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franţa, Marea Britanie şi Italia. Sudetenland avea o importanţă strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniţei, ca şi foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie şi Franţa au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.

[4] Hans-Georg Maaßen (n. 24 noiembrie 1962) este un funcţionar public şi avocat german. În perioada 1 august 2012 – 8 noiembrie 2018, a ocupat funcţia de preşedinte al Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei, agenţia de securitate internă din Germania şi una dintre cele trei agenţii din Comunitatea germană de informaţii.

[5] Informaţii suplimentare despre acest subiect: http://www.verfassungsschutz.de/de/arbeitsfelder/af-cyberangriffe.

[6] https://www.archives.gov/federal-register/codification/executive-order/12333.html

[7] În spaţiu, diferenţa între satelit şi armă este teoretică: indiferent care ar fi funcţia sa, obiectul E este de facto un „proiectil” şi deci o „armă”, susţin americanii. Este echivalentul unui „glonţ” în spaţiu, a declarat Christopher Ford, din cadrul Departamentului de Stat. „Acolo sus nu există niciodată un mic acroşaj”, a afirmat el.

[8] Bernard Adolph Schriever, unul dintre comandanţii Comandamentului sistemelor forţelor aeriene, s-a născut la Bremen, Germania, în 1910. Arhitectul programului de rachete balistice şi spaţiale militare al Forţelor Aeriene, a venit în America în 1917 când părinţii săi au emigrat din Germania. A devenit cetăţean naturalizat în 1923, a urmat liceul şi liceul la San Antonio, Texas şi a absolvit Texas A&M în 1931 cu o diplomă de licenţă în ştiinţe. Generalul Schriever şi-a început lunga asociere cu ARDC – acum AFSC – în iunie 1954 ca asistent al comandantului. Imediat el a fost numit la conducerea unui mic grup de ofiţeri care s-au dus la Los Angeles pentru a organiza şi forma ceea ce au devenit de atunci diviziile balistice şi de sistem ale Forţelor Aeriene sub AFSC cu produsul final, cum ar fi rachete balistice precum Thor, Atlas, Titan şi Minuteman şi toate sistemele aerospaţiale care au fost lansate pe orbită, inclusiv asistenţa pentru NASA în programele sale om-în-spaţiu Mercury şi alte programe.