Dezbatere despre drone este a șaptea în România începând cu 2023, fiecare dintre ele apărute odată cu violarea spațiului aerian al Românie de către dronele rusești   în ultimi doi ani (cunoscute și sub numele de Geran-2 alias Shahed-136). Trebuie să recunoaștem că avem o comunicare laconică a MApN referitoare la aceste evenimente. Noi cei care analizăm situația o punem pe seama atitudinii NATO de a trata cu precauție subiectul violării spațiului aerian atât de către Rusia, cât și, accidental, de către obiecte aparținând forțelor armatei ucrainene (vezi cazul Poloniei).

Deși războiul a început de aproape trei ani, parlamentul autohton nu a dorit să modifice nici una din legile esențiale ale apărării. Din lene sau din nepăsare, datorită unei inculturi a securității, parlamentarii îi lasă pe ruși să se joace ”cu bățul prin gard” la Gurile Dunării.

Premierul Ciolacu spune calm că dronele rusești vor continua să treacă pe la noi, generalul Nicolae Ciucă, șeful Senatului, nu pare prea interesat de felul în care România poate răspunde inamicului, el vrea acord cu Ucraina în cazul în care doborâm aceste drone (păi ce noi doborâm drone deasupra teritoriului ucrainian?). Președintele se ocupă doar de partea retorică a problemei la fel ca mai toți președinții noștri de-a lungul istoriei post decembriste. Acum, datorită presiunii media, parlamentarii din Comisa de Apărare de la Senat s-au pus pe treabă. Perspectiva modificărilor legilor este încă departe, undeva prin noiembrie 2024. Până atunci probabil că vom mai avea astfel de incidente.

Reacția Ministerului Apărării

Eu zic ca ministerul a reacționat precaut și de această dată. Explicațiile sunt mult mai complexe și ar trebui înțelese plecând de la aparența noastră la Alianța NATO. Toată coordonarea operațiunilor pe flancul estic aparține Alianței în condițiile în care avem o criză la granița acesteia.

Veți zice bine, bine dar cine a ridicat în aer Serviciul Poliție Aeriană Extinsă, mai pe înțelesul dumneavoastră avioanele F-16?  Decolarea a fost ordonată de Centru CAOC Torrejon/ Combined Air Operations Centre Torrejon care este localizat la Baza Aeriană Torrejon, la nord de Madrid, Spania. Acolo un grup de specialiști care coordonează și controlează spațiul aerian european și pe cel al Alianței au decis că drona trebuie supravegheată în zbor dar și faptul că nu este o dronă ostilă. Chestia cu supraveghere este una care însemnă că avioanele de luptă au interceptat-o și au zburat în jurul ei.

De ce? Explicația este simplă viteza minimă de croazieră a unui avion F-16 este de 222-278 km/h iar drona  Shahed-136 zboară cu 185 km/h ( o dronă simplă, fără  sisteme de camuflaj antiradar și care poate transporta o încărcătură de exploziv care cântărește între 25 și 90 kg, în funcție de model; se poate deplasa pe distanțe cuprinse între 1.800 și 2.500 de kilometri). NATO a comunicat oficial că niciunul dintre aceste cazuri (Polonia, România sau Letonia) nu a constituit un atac asupra teritoriului NATO.

Revenind la România, în situația în care, în oricare dintre momentele în care drona a evoluat în spațiul aerian național ar fi reprezentat un pericol la adresa unui obiectiv de pe teritoriul național, se putea activa Reverse TOA (transfer de autoritate către partea română) și se putea intra pe algoritmul care se finalizează cu autorizarea executării focului de nimicire. Nu ar fi fost nicio ezitare în această situație.

Pentru lămurirea dumneavoastră sa spunem ce însemnă atac ostil: citim din L 122/2011: ”Articolul 15(1) Personalul Ministerului Apărării Naționale poate face uz de armă și poate folosi dispozitivele militare din dotare, după caz, pentru îndeplinirea misiunilor încredințate, în următoarele cazuri: …h) împotriva dronelor și a echipamentelor radioelectrice utilizate pentru comiterea unui act ostil. Articolul 3 În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a)act ostil – orice acțiune sau folosire a forței de către o forță militară străină ori entitate teroristă, îndreptată împotriva statului român, a forțelor armate române sau a altor persoane ori împotriva proprietății desemnate sau care urmărește deturnarea ori împiedicarea îndeplinirii misiunii militare a forțelor armate române și/sau aliate. Actul ostil reprezintă, de asemenea, acțiunea prin care persoane, grupuri de persoane sau unități constituite contribuie în mod direct ori comit cu intenție acte care pot cauza prejudicii majore sau constituie un pericol real pentru viața personalului ori tehnica Ministerului Apărării Naționale sau/și a forțelor aliate ale României;”.

Să fie clar pentru toată lumea: în situația unui act ostil pe teritoriul / în spațiul aerian național, nu trebuie să fim de acord cu soluțiile NATO. Avem procedură de preluare a comenzii. Decizia va fi a noastră. Și mai este un lucru clamat de unii revoltați că nu dăm dronele jos: executarea focului de nimicire, în actualul cadru legislativ, fără îndeplinirea condițiilor necesare, respectiv, fără ca acțiunile dronei să prezinte caracteristicile unui act ostil, nu este posibilă. De exemplu, cine răspunde de victimele umane sau pagubele materiale care ar putea rezulta din această acțiune? Aceste consecințe pot fi generate fie de proiectilele care nu ating ținta, fie de resturile dronei nimicite. Puse una lângă cealaltă, cele patru legi definitorii (Legea Apărării Naționale, Legea de funcționare a MApN, Legea privind Regimul Munițiilor și Legea combaterii aeriene) par scrise intenționat criptic. Apar niște portițe care parcă i-ar lăsa pe militari să acționeze, dar altele i-ar putea trimite în fața instanțelor.

Cine riscă în cazul ambiguităților legilor? Parcă legiuitorul îl ține departe de soluție pe soldatul român. Este clar că textele sunt scrise doar pentru vremuri de pace. Ele sunt inutile acum cu un război la graniță. Și să-mi fie scuzat ceea ce spun, mi se pare ca sub dorința de a lovi dronele cu orice preț se ascunde altceva, o dorință a vecinilor! Vă imaginați ce?

Războiul din Orientul Mijlociu

Hai să revenim la al doilea conflict după cel din Ucraina: Orientul Mijlociu. A fost în sfârșit învins Hamas în Gaza, la aproape un an după ce a lansat cel mai mortal atac din istoria Israelului?

Ministrul israelian al Apărării Yoav Gallant a proclamat că Hamas nu mai are capacitate militară în Gaza. Este clar ca IDF le-a dat o lovitură mortală. Multe dintre tunelurile sale strategice  au fost distruse în întregime sau parțial. Mulți dintre comandanții săi au fost uciși. Doi dintre primii trei lideri ai săi, Mohammed Deif și Marwan Issa, au fost eliminați, la fel ca liderul politic al organizației, Ismail Haniyeh, care a fost asasinat la Teheran. Cunoaștem numărul teroriștilor uciși? Nu. Ce cunoaștem? Eliminarea  lanțului de comandă și distrugerea sau confiscarea multora dintre armele sale au redus considerabil capacitatea organizației teroriste de a riposta eficient.

Toate acestea nu înseamnă că amenințarea a dispărut complet. Dacă Israelul își retrage forțele din Gaza, lipsa unei conduceri palestiniene suficient de puternice și eficiente pentru a umple golul de putere lăsat de Hamas, înseamnă că organizația își poate reconstrui capacitățile. Ce înseamnă această situație? Aceasta înseamnă două lucruri pentru Israel. Primul este că această realizare permite IDF să treacă la următoarea fază a luptei care înseamnă, în fapt, lupte de intensitate scăzută, mai ales supraterane, care forțează teroriștii Hamas să intre în tunelurile rămase, transformând războiul într-un asediu care le va îngreuna posibilitatea să efectueze atacuri.

De asemenea, se speră că acest lucru va pune suficientă presiune asupra Hamas pentru a ajunge la un acord și a elibera ostaticii rămași. Datorită limitărilor sale militare, Hamas a trecut la tactici de gherilă – punând în ambuscadă trupele israeliene cu forțe mici care se dispersează rapid pentru a minimiza propriile victime. Lupta împotriva acestor operațiuni va necesita mai puține forțe din partea IDF, dar forțe mai bine pregătite precum cele speciale. Al doilea lucru cheie pentru Israel este: acum va putea deturna resurse pentru lupta împotriva Hezbollah-ului în Liban. Organizația militantă susținută de Iran atacă necruțător Israelul din 8 octombrie. Israelul a acționat până acum cu reținere, chiar dacă atacurile cu rachete și drone au dus la distrugeri pe scară largă în orașele din nordul Israelului, creând victime, incendii și evacuarea a peste 60.000 de civili israelieni care au trăit ca refugiați în ultimele unsprezece luni.

Va fi război în nordul Israelului?

Guvernul israelian a fost reticent în a începe un război la scară largă pe un al doilea front în timp ce încă luptă cu unul în Gaza și s-a concentrat asupra țintirii comandanților Hezbollah și a arsenalelor de arme. Un război în Liban este de asemenea de așteptat să fie extrem de riscant; Hezbollah este mai mare și considerabil mai puternic decât Hamas, iar lupta în Liban se va dovedi mult mai dificilă decât lupta în zona mică a Fâșiei Gaza. Gallant le-a spus recent trupelor că IDF este pe cale să își finalizeze misiunea în sud, iar noua sa misiune este să schimbe situația de securitate din nord.  Da este posibil ca în nord să avem război poate unul limitat.

Deocamdată mai trebuie rezolvată problema alimentelor și medicamentelor provenite din ajutoare și care au fost preluate inițial de Hamas care nu le-a distribui ci le-a vândut făcând posibilă o criză umanitară dar și profituri mari pentru organizație. Sechestrarea lucrurilor esențiale, cum ar fi alimente, medicamente și combustibil, a permis Hamas să continue lupta. Rămâne de văzut dacă Qatarului, cât și Iranului vor mai îndrăzni să ajute la reconstrucția Hamas. Dacă da, asta ar implica măsuri dure din partea Occidentului. Asta așa ca să nu mai spună unii cât de cumsecade sunt palestinienii mai ales cei tineri care nu au prins perioada atacurilor teroriste palestiniene prin Europa.

Să nu uităm că în mod tradițional, Europa s-a confruntat cu trei tipuri de terorism: teroriști naționaliști, precum IRA și ETA; teroriști de stânga dintre care RAF și Brigada Roșie sunt cele mai cunoscute exemple; terorismul de dreapta de către grupurile neonaziste și cu terorismul datorat mișcării palestiniene a lui Arafat în concubinaj cu statele socialiste conduse de URSS . Terorismul jihadist a apărut abia în anii 1990. În multe țări europene, conștientizarea acestei noi dezvoltări a durat ceva timp.

De fapt, amenințarea reprezentată de terorismul jihadist a fost subestimată, trecută cu vederea și adesea greșit înțeleasă. În consecință, atentatele de la Madrid au venit mai mult sau mai puțin ca o surpriză și au avut un impact profund asupra percepției amenințărilor din partea publicului larg. Deși terorismul jihadist nu era, de fapt, deloc nou, publicul larg a simțit că acest tip de terorism „a ajuns” în Europa și că multe țări europene ar putea fi acum vizate. Principala excepție a fost Franța, care deja suferise „propriile” atacuri teroriste jihadiste, printre altele în transportul public din Paris și lângă Lyon, la mijlocul anilor 1990. Dar asta este o altă discuție pe care o vom analiza.

Cum privesc posibili prezidențiabili de la Casa Albă problema Israelului?

La dezbaterea prezidențială de zilele acestea Kamala Harris a spus din nou, similar discursului ei de acceptare a nominalizării la Convenția Democrată: „Trebuie să tragem un curs pentru o soluție cu două state și, în acea soluție, trebuie să existe securitate pentru poporul israelian și pentru Israel și o măsură egală pentru palestinieni. ”

Trump a repetat apoi o afirmație pe care a făcut-o săptămâna trecută când s-a adresat Coaliției Evreiești Republicane, că Israelul nu va exista sub Harris. „Dar când pomenește de Israel, dintr-o dată, ea urăște Israelul. Nici măcar nu s-a întâlnit cu Netanyahu când acesta a mers la Congres pentru a ține un discurs foarte important. Ea a refuzat să fie acolo pentru că a fost la o petrecere a surorii ei. Ea a preferat să meargă la petrecerea fraților”, a spus Trump. „Ea urăște Israelul. Dacă ea este președinte, cred că Israelul nu va exista în doi ani de acum înainte și am fost destul de bun la predicții.”

O afirmație de campanie electorală dură. Dar ce să faci, așa este Trump. Complicată situație deși pot spune că Administrația Biden prin apropierea de Arabia Saudită și posibila semnare a unui acord pe probleme de apărare a făcut un mare ”salt înainte”. Puține poziții politice au suferit o schimbare mai mare la Casa Albă sub Biden decât relația dintre Statele Unite și Arabia Saudită. Când președintele Joe Biden a preluat mandatul în ianuarie 2021, a făcut acest lucru în umbra angajamentului său din noiembrie 2019 de a determina conducerea saudită „să plătească prețul și să-i facă în fapt un paria” pentru uciderea lui Jamal Khashoggi în Consulatul Arabia Saudită la Istanbul în 2018, precum și pentru operațiunile militare saudite în curs de desfășurare, atunci, în Yemen. Biden a făcut aceste comentarii într-o dezbatere primară a Partidului Democrat înainte de nominalizarea prezidențială din 2020.

Fostul vicepreședinte, la vremea aceea, a mai indicat că va opri vânzările de arme către Arabia Saudită, iar unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut administrația sa a fost să declare că Statele Unite vor „încheia sprijinul pentru campania militară condusă de Arabia Saudită în Yemen” și să anunțe o pauză privind aprobarea de noi vânzări de arme către regat, precum și către Emiratele Arabe Unite (UAE). Patru ani mai târziu, pe măsură ce se apropie alte alegeri prezidențiale în care singura certitudine este că fie Kamala Harris, fie fostul președinte Donald Trump va câștiga un al doilea mandat, căutarea unui acord saudit-israelian intermediat de SUA pentru a normaliza relațiile a căpătat o importanță imensă în abordare Orientului Mijlociu de către administrația americană.

Biden nu s-a implicat direct ci a mandatat doi omeni de încredere Antony Blinken și Loyd Austin III să colaboreze cu prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman (MBS). Un factor a fost pur și simplu o recunoaștere de către SUA a echilibrului autorității politice din Arabia Saudită, care a făcut mai greu pentru Biden să se ocupe direct de propriul său omolog, regele Salman bin Abdul-Aziz Al Saud, mai ales pe măsură ce regele îmbătrânit devenea din ce în ce mai fragil. În aceste condiții numirea lui MBS ca  prim-ministru în septembrie 2022 a crea un nou cadru de dialog. Un alt factor au fost consecințele invaziei rusești pe scară largă a Ucrainei din februarie 2022, care au restabilit centralitatea Arabiei Saudite și conducerea acesteia în peisajul energetic global și l-a determinat pe Biden să viziteze regatul în iulie 2022.

Umbra Chinei, a Iranului și a Rusiei este evidentă la nivel regional ea încurcând poziția SUA. Înalți oficiali ai administrației americane par să fi decis că Statele Unite pot oferi Arabiei Saudite garanții de securitate care ar depăși, în opinia lor, orice ar putea, să ofere Beijingul regatului. Și încă un lucru semnificativa în contextul acestor relații: oficialii de la Washington au observat fastul și ceremonia cu care Arabia Saudită l-a primit pe președintele chinez Xi Jinping la Riad în decembrie 2022, care a contrastat puternic cu vizita discretă a lui Biden la Jeddah cu cinci luni mai devreme și au fost luați prin surprindere când conducerea saudită a apelat la China la începutul lui 2023 pentru a finaliza o apropiere diplomatică de Iran. Ei, totuși, au motivat că tendința tranzacțională a lui Mohammed bin Salman îl face susceptibil de a negocia un acord de pace cu Israelul pe care prințul moștenitor însuși l-a descris drept „cel mai mare acord istoric de la Războiul Rece”.

Dilema Iranului

Asasinarea lui Ismail Haniyeh, președintele Biroului Politic al Hamas, la Teheran pe 31 iulie a fost o victorie tactică și propagandistică semnificativă pentru Israel. Operațiunea l-a eliminat atât pe liderul unui grup terorist ostil aliniat cu regimul iranian, cât și a demonstrat capacitatea Israelului de a pătrunde în Iran în timpul unui eveniment politic internațional major – în acest caz, învestirea președintelui Massoud Pezeshkian. Asasinarea a fost o declarație clară că Israelul ar putea viza orice lider al Republicii Islamice după bunul plac.

Alegerea de a-l asasina Haniyeh la Teheran la primele ore ale nopții după învestirea președintelui Pezeshkian indică dorința de a umili regimul iranian în fața oaspeților săi internaționali. Acest lucru exercită o presiune psihologică semnificativă asupra regimului, împingând potențial IRGC să escaladeze conflictul și diminuând perspectivele de normalizare a relațiilor dintre Teheran și Occident.

Iranul și Israelul s-au apropiat recent de război, ceea ce a scos din umbră conflictul lor de lungă durată. Israelul a lansat un atac cu rachetă asupra consulatului regimului iranian din Damasc pe 1 aprilie, ucigând mai mulți comandanți IRGC. Aceasta a reprezentat o escaladare deliberată menită să provoace un conflict direct cu Teheranul. Pe 13 aprilie, Republica Islamică a lansat un atac fără precedent asupra Israelului, desfășurând aproape 300 de drone și rachete într-o demonstrație de forță. În plus, presiunea occidentală asupra lui Netanyahu pentru a evita escaladarea ulterioară a dus la un răspuns simbolic israelian – un atac asupra sistemului radar care păzește una dintre instalațiile nucleare ale Iranului – după care tensiunile s-au răcit temporar.

Va răspunde Teheranul? Am spus de mai multe ori ca va răspunde. Când? Nu știm. Ce știm? Știm că deocamdată că în jur de 200 de rachete cu rază scurtă de acțiune Fateh-137 au plecat spre Rusia. Un scenariu este că Iranul ar putea coordona o ofensivă pe mai multe fronturi împotriva Israelului, care să implice Hezbollah în Liban, Houthii din Yemen, milițiile șiite în Irak și forțele rămase ale Hamas și Jihad-ul Islamic Palestinian în Fâșia Gaza și Cisiordania.

În timp ce aceste grupuri au lansat istoric rachete asupra Israelului într-o succesiune relativ rapidă, atacurile au fost de mică amploare. Un baraj de rachete major, sincronizat, alături de alte atacuri, ar fi fără precedent, ar putea copleși apărarea israeliană și ar demonstra capacitatea Iranului de a ajunge în Israel fără să tragă el însuși nici un foc. Un alt răspuns posibil la asasinarea lui Haniyeh ar putea implica vizarea oficialilor israelieni sau a cetățenilor din străinătate.

În ultimul deceniu, Iranul a fost implicat în multiple încercări de a asasina cetățeni și lideri israelieni pe pământ străin. Aceste comploturi au făcut parte dintr-o strategie mai largă a Iranului de a riposta împotriva acțiunilor israeliene și de a exercita presiuni la nivel internațional. De exemplu, în 2022, agenți iranieni au încercat să omoare cetățeni israelieni în Cipru, iar în 2021, agenți iranieni au fost arestați în Turcia pentru planificarea atacurilor asupra turiștilor israelieni.

În plus, serviciile de informații israeliene au zădărnicit încercările de asasinat în Georgia și Thailanda, unde se credea că agenții iranieni vizează diplomați israelieni și alți oficiali. Sunt multe căi de răspuns la îndemâna Teheranul însă în ultimul timp retorica războinică s-a diminuat. Khamenei a vorbit recent despre avantajele unei „retrageri tactice”, iar retorica generală a regimului a trecut de la „răzbunare dură” la un „răspuns calculat”. Această schimbare reflectă incertitudinea regimului în ceea ce privește luarea oricăror măsuri pe termen scurt.

Autoritățile iraniene sunt conștiente de faptul că orice încercare de a declanșa un conflict mai amplu în Orientul Mijlociu ar avea o serie de efecte nedorite, inclusiv asupra viitoarelor alegeri din SUA. Un război pe scară largă ar dăuna probabil partidul în exercițiu, Partidul Democrat  și ar întări șansele ca Donald Trump să preia președinția. Având în vedere apropierea administrației Trump de Netanyahu și poziția anterior agresivă față de Iran, Teheranul ar putea prefera să aștepte și să vadă care este rezultatul alegerilor din SUA înainte de a lua orice altă acțiune. Vom vedea ce se va alege până la urmă.

O scurtă concluzie: Mai devreme sau mai târziu, Israelul va trebui să abordeze și amenințarea Hezbollah din Liban, de preferință prin diplomație, dar mai probabil prin război. În mod optim, ar face acest lucru prin intermediul unui atac preventiv planificat cu atenție la momentul pe care îl alege, mai degrabă decât printr-o escaladare sau o deteriorare necontrolată a luptei actuale.

Israelul ar trebui să depună eforturi pentru a pune capăt luptei din Liban și a îndepărta Hezbollah de la graniță prin diplomație, dar fără iluzii că acest lucru va rezolva problema. Dacă devine clar că Hezbollah se pregătește pentru un atac major asupra Israelului, ar fi înțelept ca Israelul să ia în considerare o nouă lovitură preventivă. Israelul va trebui, de asemenea, să continue să perturbe eforturile Iranului de a-și înarma forțele proxi și să urmărească/oprească procesul de  realizare a armelor nucleare iraniene. Tel Avivul are nevoie de o abordare a lanțului de aprovizionare care asigură  sprijinul iranian și tehnologia armelor către houthi.

Pentru a câștiga un război multifront pe termen lung, intens, Israelul ar trebui să mărească bugetul apărării; să deschidă noi linii de producție pentru muniții; să-și întărească infrastructura națională critică, cum ar fi energia și comunicațiile; și să extindă grupul de recrutare al IDF la părți suplimentare ale societății israeliene. Critic, însă, va trebui să rezolve criza politică a țării, care i-a subminat rezistența și a încurajat inamicii, dar a și împiedicat Israelul să dezvolte o strategia mai largă de care are nevoie.

Frontul vital al războiului este cel intern. Securitatea națională a Israelului începe acasă și până când guvernul nu va restabili unitatea israeliană, va fi imposibil să restabilească securitatea și pacea în Israel și în regiune.