Odată cu invazia Rusiei în Ucraina și anexarea Crimeei, cu dezintegrarea Siriei și a Irakului, cu extinderea militară chineză în Marea Chinei de Sud, era post Război Rece s-a încheiat. America a pivotat în Asia, rolul SUA în Asia fiind unul de echilibru, la fel ca rolul deținut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX.
Perioada de după încheierea Războiului Rece a fost în fapt o tranziție garduală de la o relație bilaterală în SUA și URSS la un sistem internațional complex dar care în final devoalează o relație între alte două mari puteri SUA și China. Relația sino-americană implică două realități: lipsa excesivă a unei orientări ideologice și recunoașterea faptului că ambele pări au nevoie de acomodare mutuală. Pe scurt axa noii ordini mondiale implică SUA și Republica Populară Chineză. Pivotarea Americii în Asia a luat totuși un loc în spatele scenei pe care evoluează la ora actuală Ucraina și Siria. Aici apare un factor de destabilizare a evoluțiilor internaționale prin încercarea Rusiei de a reveni pe axa Washington-Beijing.
Asia devine o zonă în care America și China trebuie să evite o coliziune. Recentele dialoguri dintre China și India, China și Japonia devoaleză faptul că resuscitarea vechilor probleme legate de frontiere în special nu fac atlceva decât să creeze tensiuni ce pot evolua spre un conflict convenționel deschis. Pivotarea Americii nu înseamnă încercuirea Chinei, înseamnă evitarea unor posibile conflicte care pot degenera într-o confrutare militară. Rolul SUA în Asia este unul de echilibru, la fel ca rolul deținut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX. Astfel dacă Washingtonul, spunea politilogul Brzezinski, va respecta istoria și rolul geopolitic al Chinei angajându-se într-un dialog al securității, acest lucru va scuti o eventuală angajare militară între China și Japonia sau China și India. Principiul care trebuie să ghideze politica externă a SUA în Asia este să-și achite obligațiile față de Japonia și Coreea de Sud, în timp ce nu va accepta să fie atrasă într-un eventual conflict între țările asiatice. Relația SUA-Japonia este platforma unei trilaterale a celor două cu China. Un astfel de triunghi ar asigura o structură care să negocieze provocările strategice rezultate din creșterea prezenței Chinei în regiune. De asemenea reconcilierea China-Japonia ar fi punctul de plecare a unei stabilități sustenabile a Estului îndepărtat. Deja o cursă a înarmărilor are loc în țările limitrofe Marii Chinei de Sud.
Rusia în Asia
În contextul menționat mai sus o discuție despre Rusia este binevenită ea făcând parte în același timp din Asia și din Europa. Odată cu demisia, în după-amiaza zilei de 26 decembrie 1991, a ultimului lider al URSS, Mihail Gorbaciov, Sovietul Suprem prin vocea preşedintelui său anunţă aprobarea rezoluţiei prin care forul de conducere se autodizolvă, astfel punând capăt unei construcţi politico-administrative de aproape şapte decenii. Șapte decenii de planificare economică ambiguă și corupţia sistemului nu au rezistat planului de reformă propus de Mihail Gorbaciov, a cărui tentativă de a reforma nereformabilul nu au putut salva un imperiu aflat în agonie şi criza. Acum la 25 de ani de la colapsul Imperiului, Rusia încearcă din răsputeri să revină pe primul plan al jocului geopolitic euroasiatic, însă contextul internaţional, economia globală şi noile provocări ale secolului XXI creează dificultăţi din ce în ce mai diverse la care Kremlinul reuşeşte cu greu să se adapteze. Odată cu supremaţia pierdută şi emergenţa noilor actori continentali, Rusia este pusă în faţa unui nou sistem în care vechile reguli ale bipolarismului nu se mai aplică, iar multipolarismul nu este un joc la care instrumentarul vechi se poate adapta. În aceste condiții reacția militară a fost una din soluțiile pe care lideri de la Kremlin au adoptat-o sub forma unui război hibrid care nu necesită o declarție inițială înaintea începerii lui. Uniunea Europeană în vest, China, Japonia în est, India și Turcia în sud, sunt principali actori care crează dificultăţi şi reprezintă o ameninţare la sfera de influenţă a Rusiei, care pe plan economic nu mai dispune de resurse cu care să intervină şi cu care să îşi susţină o politică externă eficientă. Locul Rusiei în acest joc geoeconomic fiind luat de capitalul european, chinez (proiectul One Road, One Belt) şi cel japonez, care finanţează diverse proiecte şi investiţii strategice, cu scopul clar de control şi influenţă regională. Singura sursă importantă de bani la bugetul Rusiei a dispărut. Preţul petrolului s-a scufundat la minimul ultimilor 12 ani, ajungând sub 28 de dolari barilul pe pieţele din Asia miercuri dimineaţa, în condiţiile unei pieţe saturate. Pe New York Mercantile Exchange, petrolul cu livrare în Februarie a fost tranzacţionat la 27.55 de de dolari barilul, în scadere cu 0.91 dolari în sesiunea electronică Globex. Într-un eseu publicat în 2012 de portalul Foreign Affair și semnat de Zbigniew Brzezinski cu titlul-Echilibrând Estul, Upgradând Vestul-Strategia SUA într-o eră revoluționară– descrie cateva scenarii pentru Rusia și China. Scenariile au rămas la latitudinea jucătoriilor. Profesorul Brzezinski ne descrie, pe lângă scenariul optimist al apropierii Rusiei de UE și NATO, imposibil deocamdată astăzi dar poate fi posibil mâine (într-o vizită la Moscova, ministrul francez de Finanțe, Emmanuel Macron, și-a exprimat speranța că sancțiunile vor fi ridicate în vara acestui an, iar Angela Merkel și-ar dori ca toata aceasta criza ucraineană să dispară cât mai repede pentru a se putea concentra pe alte probleme stringente), un scenariu sumbru. Rusia, după spusele lui Brzezinski, va îmbrobodi Europa cu resursele ei energetice, va înghiți Ucraina, va redeschide cutia Pandorii unde interesele imperiale abia așteaptă o resuscitare. Brzezinski amintește de scenariul intereslor bilaterale. Italia și Germania doresc să-și dezvolte relații speciale cu Rusia. Franța, Marea Britanie, Polonia și Țările Baltice vor mai multă securitate garantată de prezența SUA în regiune. Rezultatul unui astfel de scenariu va fi un Vest pesimistic și divizat. Cât despre un Est complex este nevoie de un Vest unit care să fie în competiție la nivel global cu o Chină în expansiune, dar și de un triunghi SUA-China-Japonia. Brzezinski amintește de faptul ca Washingtonul și Beijingul s-au îmbarcat într-un parteneriat constructiv în zona afacerilor globale, deși SUA critică China în privința respectării drepturilor omului, dar nu dorește să victimizeze sistemul socioeconomic chinez ca un întreg. Rolul SUA în Asia este unul de echilibru, la fel ca rolul deținut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX. Astfel dacă Washingtonul, spunea Brzezinski, va respecta istoria și rolul geopolitic al Chinei angajându-se într-un dialog al securității, acest lucru va scuti o eventuală angajare militară între China și Japonia sau China și India. Principiul care trebuie să ghideze politica externă a SUA în Asia este să-și achite obligațiile față de Japonia și Coreea de Sud, în timp ce nu va accepta să fie atrasă într-un eventual conflict între țările asiatice. Relația SUA-Japonia este platforma unei trilaterale a celor două cu China. Un astfel de triunghi ar asigura o structură care să negocieze provocările strategice rezultate din creșterea prezenței Chinei în regiune. De asemenea reconcilierea China-Japonia ar fi punctul de plecare a unei stabilități sustenabile a Estului îndepărtat. Relația SUA-China are trei probleme senzitive care trebuie rezolvate în mod pașnic în opinia lui Brzezinski.
Prima care trebuie soluționată în viitorul apropiat se referă , în opinia lui Brzezinski, la operațiunile SUA de monitorizarea a țărmului și a zonei economice, aferente apelor maritime chineze.
A doua problemă care trebuie rezolvată în viitorii șapte ani se referă la creșterea puterii militare a Chinei care poate duce la o cursă a înarmărilor în Asia. Acest lucru se poate controla prin consultării periodice între Beijing și Washington.
A treia problemă care necesită o soluționare în următoarea decadă, se referă la statutul Taiwanului. Am să postez aliniatul respectiv al lui Brzezinski în engleză, într-o notă de subsol, pentru a nu deforma prin traducere mesajul Când vorbim de anul 2016 în Asia vorbim în primul rând de China și relațiile ei. China este înconjurată de state clasificate de analiști ca fragile sau cu risc ridicat de conflict. Șapte din paisprezece – Afganistan, Pakistan, Myanmar, Laos, Nepal, Corea de Nord și Tadjikistan sunt considerate state cu risc de conflict ridicat; opt state din zonă sunt cotate cu nota șapte pe o scară de evaluare a autocrației-Afganistan, Myanmar( statut îmbunătățit acum după alegerile parlamentare), Kazakhstan, Kirgizstan, Laos, Corea de Nord, Tadjikistan și Vietnam; șapte au insurgențe în desfășurare-Afganistan, Myanmar, India, Laos, Nepal, Pakistan și Tadjikistan și șapte au un risc ridicat în afaceri- Afganistan, Myanmar, Kirgistan, Nepal, Coreea de Nord Pakistan și Tadjikistan. Disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud Mai multe insulițe și recife care nu sunt locuite, în jur de 700, se află în centrul unei crescânde furtuni politice și potențial militare, născute din pretențiile națiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, șase țări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci și zeci de insule, fără a obține însă și recunoașterea internațională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaezia și Brunei se află într-o competiție acerbă pentru controlul insulelor și resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc crește pe zi ce trece. Micile insule și recife pe care China și alte națiuni din Asia de Sud-Est au vrut să le ocupe în ultimele decenii sunt cu adevărat importante doar dintr-un punct de vedere, anume acela al drepturile asupra apelor din jurul lor, ape bogate în pește și, eventual, petrol[2] (7,7mliarde barili sursă sigură, 23 miliarde barili sursă estimată). China pretinde 90% din cei 3447 kmp de mare ca fiind zona ei, dar la fel și Filipine, Taiwan, Malaezia Brunei și Vietnam cer o parte însemnată din suprafața mării. Recentele imagini satelitare au arătat că începând cu 2014 China a condus construcții la 7 poziții situate pe recifuri diferite în arhipelagul Spartley (prin extragerea și repoziționarea nisipului aflat în adâncurile mării) și a construit o pistă de aviație (de 3km) pe reciful Fiery Cross Reef. Aceste insule ar justifica, conform legislației Chinei, extinderea teritorială, precum și cea a apelor asociate uscatului. Pentru a-și susține punctul de vedere și pentru a dovedi că teritoriul cu pricina îndeplinește cerințele minime pentru a fi locuibil în conformitate cu Legea Mărilor, China a dispus construirea unor baze militare pe fiecare dintre aceste insule. Disputele nu sunt recente, ci mai degrabă conflicte reaprinse în mod constant de factorul politic ceea ce ne face să considerăm zona cau una cu factor ridicat de instabilitate. Zona suscită interes strategic pentru că este un punct cheie în ceea ce privește rutele comerciale (a doua rută comercială din lume) care face legătura între vestul și estul Asiei, iar prin extrapolare între Asia și restul lumii dar și pentru că este tranzitată de o cantitate estimată la zeci de milioane de barili de petrol zilnic. În aceste condiții extinderea forțată a platformei continentale a Chinei duce la restrângerea apelor teritoriale ale statelor vecine și implicit la anularea liberei treceri în zonă a flotelor acestora. Teama că Beijingul ar putea să ignore dreptul internațional și să își impună propriile reguli în Marea Chinei de Sud prin intermediul puterii militare a creat multe discuții la Washington. Administrația Obama a fost însă, pentru multă vreme, reticentă în a confrunta Beijingul. După luni întregi de speculații, președintele Obama a aprobat, până la urmă, o operațiune de libertate a navigației (Freedom of Navitagion Operation – FONOP). Aceasta a constat în navigarea unei nave militare americane (distrugătorul USS Lassen) în interiorul apelor teritoriale ale Recifului Subi demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Zilele acestea distrugătorul purtător de rachete ghidate USS Curtis Wilbur a navigat în interiorul limitei de 12 mile marine ale insulei Triton revendicate de China în arhipelagul Paracel conform declarțiilor unui membrul al staffului naval al Pentagonului. În ciuda faptului ca America dorește sancționarea Coreei de Nord pentru testul din ianuarie 2015, China, care înainte de acest eveniment nu a avut niciun interes să discute reclamațiile referitoare la construcțiile artificiale pe cele 7 insule din marea Chinei de Sud, Beijingul rămâne impasibil. Rezultatul: mai multe întâlniri în viitorul apropiat între oficialii chinezi și cei americani. Înainte de vizita lui John Kerry la Beijing, acesta va poposi în Laos și Cambogia unde le va cere celor doi membri ASEAN să facă front comun împotriva unei Chinei care își manifestă pretenții fără precedent. În februarie președintele Obama va prezida Summitul ASEAN în California. În aceste condiții orice mișcare în zona disputată a Mării Chinei de Sud pune probleme găsirii unor soluții negociabile. Astfel președintele Taiwanului Ma Ying-jeou va efectua o vizită pe insula Itu Aba situată în Marea Chinei de Sud și revendicată de Taiwan, vizită considerată de oficiali de la Washington ca neoportună. Și această vizită se întămplă odată cu sărbătoarea Anului Nou Chinezesc care este însoțit și de demonstrații militare ale forțelor speciale navale taiwaneze pe o plaje situată pe o insulă în largul mării în apropierea orașului chinezesc Xiamen dar și de un spectacol aviatic unde evoluează avioane taiwaneze F-16. Deși nu au căpătat la fel de multă atenție precum Războiul din Ucraina în 2014 sau Războiul din Siria în 2015, disputele din Marea Chinei de Sud sunt mult mai complexe și mai periculoase. Anul 2015 a fost martorul acțiunilor chineze de construire a unor insule artificiale[3], procesului internațional intentat de Filipine împotriva Chinei și operațiunilor militare americane din apropierea unor insule chineze din Marea Chinei de Sud. Disputele din Marea Chinei de Sud implică numeroase părți, dar importanța acestora este dată de confruntarea față în față a Statelor Unite cu China, care poate avea consecințe importante pentru întreaga lume. Ce se întâmplă cu noile insule ale Chinei? Câteva dintre cele șapte noi insule erau înainte recifuri scufundate, care nu au dreptul nici măcar la ape teritoriale. Dar acum aceste insule găzduiesc sute de chinezi, clădiri, porturi, chiar și piste aviatice. Beijingul nu a revendicat încă nicio zonă economică exclusivă și nici ape teritoriale, păstrând ambiguitatea caracteristică. Dar este greu de crezut că va accepta ca nave străine să desfășoare exerciții militare la 2-3 mile de insulele sale, unde teoretic sunt ape internaționale. Ce se va întâmpla când China va afirma că aceste insule artificiale sunt înconjurate de ape teritoriale? Se vor confrunta față în față puterea dreptului și dreptul puterii. Cum sunt grupate aceste conflicte din Marea Chinei de Sud? (1) Indonezia, China și Taiwan care au revendicări în apele teritoriale din zona de nord-est a Mării Chinei de Sud, mai precis, în zona insulelor Natuna; (2)Filipinele, China și Taiwanul care își dispută Scarborough Shoal; (3) Vietnam, China, Taiwan ce dispută apele la vest de Insulele Spratly; (4) Vietnam, China, Taiwan, Brunei, Malaysia și Filipinele doresc să își extindă activitatea și peste zona demarcată de insulele Spratly; (5) China, Taiwan și Vietnam au revendicări înarhipelagul insulelor Paracel. Tot în această zonă mai sunt două revendicări:(1) Malaezia, Cambogia, Tailanda și Vietnam asupra zonei Golfului Tailandei și (2) Singapore și Malaezia în zona strâmtorii Johore și a strâmtorii Singapore. One Belt, One Road În timp ce lumea se uită la disputele din Marea Chinei de Sud liderii chinezi se uită la Vest. Comisia Națională de Dezvoltare și Reformă din China a elaborat un draft munit Drumul Mătăsii Centrura Economică și Drumul Mătăsii pe Mare în secolul 21 pe scurt : One Belt, One Road. Dacă programul va fi unul de succes el va face din China principala forță economică și diplomatică din Eurasia. Drumul pe continent (centura) variază de la hartă la hartă, de la propunere la propunere, dar în general înseamnă drumuri, legături feroviare, conducte de gaz și petrol, telecomunicații care leagă în final China de Asia Centrală și de Sud, Orientul Mijlociu Europa și Rusia. Drumul pe mare va pleca din China prin Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian, Marea Roșie, Marea Mediterană (prin Canalul Suez) cu opriri în porturile din Africa. La acestă inițiativă se adaugă Banca Asiatică pentru Investiţii şi Infrastructură cu un capital de 50 miliarde. Realizarea acestei inițiative financiare s-a datorat faptul că Chinei nu i s-a crescut cota de procente de vot la FMI(4%) și la BM(5%) față de SUA(17%). Dorința administrației Obama de a crește cota Chinei s-a lovit de decizia contrară a Congresului American. Noua doctrină chinezească Doctrina celor Trei războaie, utilizată de chinezi și devoalată la zece ani de la realizarea conceptului nu face altceva decât să descrie modul de folosire al acestor aspecte non-fizice folosind războiul bazat pe legislația internațională, cel psihologic și cel bazat pe media pentru a submina instituțiile internaționale, schimba granițele și denigra media globală, fără să tragă un cartuș – spunea analistul Laura Jackson care conduce departamentul de cercetări pe acest tip de proiecte al Universității Cambrige și pe cel al Pentagonului. În timp ce americani se bazează pe forțele convenționale cu tot alaiul de infrastructuri, arme și personal, China se întreabă – Ce este războiul? și Poți câștiga războiul fără să lupți fizic? Care ar fi obiectivul acestei strategii? Extinderea controlului asupra Mării Chinei de Sud dincolo de granițele recunoscute prin Legea Mărilor, controlul resurselor energetice și piscicole dar și a liniilor de navigație în zonă, care înseamnă o circulație de mărfuri de peste 5 trilioane de USD și reducerea influenței SUA în zonă. Exemplul folosirii acestui concept de război este dat de construcția de insule artificiale de către Beijing în apele contestate ale Mării Chinei de Sud construcții ce au luat amploare. Acest lucru face posibilă invocarea Legii Mărilor odată ce aceste insule sunt populate. Apoi invocarea legii este dublată de un război psihologic care include amenințări economice împotriva statelor care protestează la mutările Chinei și intimidează pe cei care pătrund în zonele respective. Recent un reporter de la BBC a zburat într-o zonă aeriană internațională adiacentă unei insule artificiale în construcție (de către chinezi), în apropierea coastei Filipineze. Avionul militar a fost bombardat cu apeluri transmise pe rețeaua de comunicație a acestuia: Către avionului militar străin aflat în zona recifului Meiji, aici este flota navală a R P China, ameniți securitatea spațiul aerian al bazei noastre!. Și în final războiul media. Dezvoltarea și modernizarea armatei japoneze sau navigația navelor americane în zonele internaționale sub descrise ca exemple de agresiune la securitatea spațiului național chinez în loc de răspunsuri la expansiunea chineză. Șiragul de perle În ultimii ani China a devenit tot mai activa în bazinul Oceanului Indian, devenit vital, pentru comerțul pe mare al Beijingului. Oficial, China se confruntă cu ceea ce a fost numită dilema Malacca. Este prea dependenta de Stramtoarea Malacca, între Indonezia și Malaezia, îngustă și congestionată, pe unde se face aprovizionarea cu petrol și gaze naturale din Orientul Mijlociu. Drept urmare după navele de transport marfuri a venit și randul Marinei Chineze să-și facă veacul prin zonă, într-un mod cvasi-permanent, prin stabilirea de baze navale în regiune. În interiorul acestor baze se pot face reparatii, re-alimentari, mentenență pentru navele militare sau pot fi zone de odihna pentru echipaje. Astfel prin ajutoare financiare foarte generoase, China a reușit să creeze în Oceanul Indian un adevarat Șirag de Perle, de baze militare mai exact, mai mult sau mai puțin permanente. Trebuie menționat că nu toate aceste locații au personal militar chinez în permanență, ci doar că sunt gata oricând să primească nave militare chinezești și să le asigure întregul suport. Locațile unde China și-a pus deja piciorul sunt: Bangladesh (Chittagong), Burma (Sittwe și Coco Island), Sri Lanka (Hambantota), Pakistan (Gwadar), și Tanzania ( Bagamoyo), care, la un moment dat, vor putea fi legate, prin drumuri si conducte de hidrocarburi, direct de China. China își construiește, de fapt, un imperiu maritim în Oceanul Indian. O data ce și-a construit o marina pentru a proteja liniile de comunicație marine, China va avea nevoie de acces la porturi de-a lungul autostrazii energetice globale care a devenit Oceanul Indian[4]. În loc de concluzie o scurtă analiză a Chinei din punctul de vedere al celebrului lider Lee Kuan Yew, fost prim ministru al statului Singapore: “Provocarea geostrategica proeminentă a acestei ere nu sunt extremiștii islamici violenți sau renațterea Rusiei. Este impactul pe care ascensiunea Chinei îl va avea asupra ordinii internaționale conduse de SUA, care a furnizat o perioaăa fără precedent de pace și de prosperitate, timp de 70 de ani… Amploarea schimbării echilibrului global este atât de mare încât lumea trebuie să își gasească un nou echilibru. Nu este posibil să pretinzi că este doar un alt mare jucator. Este cel mai mare jucator în istoria lumii. Toata lumea este conștientă de ascensiunea Chinei. Dar puțini dintre noi constientizează magnitudinea sa. Niciodata în istorie o națiune nu a crescut atât de rapid, atât de repede și pe atâtea dimensiuni ale puterii”. [1] U.S.-Chinese accommodation will have to address the fact that a separate Taiwan, protected indefinitely by U.S. arms sales, will provoke intensifying Chinese hostility. An eventual resolution along the lines of former Chinese leader Deng Xiaoping’s well-known formula for Hong Kong of „one country, two systems,” but redefined as „one country, several systems,” may provide the basis for Taipei’s eventual reassociation with China, while still allowing Taiwan and China to maintain distinctive political, social, and military arrangements (in particular, excluding the deployment of People’s Liberation Army troops on the island). [2]Legea Mărilor nu specifică exact ce tipuri de insule conferă aceste drepturi de exploatare proprietarilor. Spre exemplu, conform legii, pentru ca o insulă să poată beneficia de dreptul de exploatare în zona economică exclusivă (stabilită la 200 de mile împrejurul insulei), ea trebuie să fie capabilă să susțină o activitate economică și o populație. [3] Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (United Nations Convention on the Law of the Sea – UNCLOS), la care China este parte, specifică faptul că insulele care pot susține activitate economică au dreptul la zone economice exclusive de până la 200 de mile nautice, în timp ce rocile care nu pot fi locuite au dreptul doar la ape teritoriale de 12 mile nautice. Recifurile scufundate care ies puțin la suprafața apei, doar la reflux, rămân doar cu zona de protecție de 500 de metri. Aceeași convenție menționează că suprafața construită artificial nu poate fi folosită pentru a revendică o zonă economică exclusivă sau ape teritoriale. [4] Avem exemplul Pakistanului Portul pakistanez Gwadar, în care chinezii au investit 200 de milioane de dolari și care ar putea trece în operarea lor, ar putea servi chinezilor la constructia unei retele de gazoducte de aici pana în Asia Centrala și de-acolo în China – pentru asta insa, e nevoie de stabilizarea Afganistanului și consolidarea securității Pakistanului. Cât despre administrația din Pakistan, o prezență chineză importantă la Gwadar ar ține sub control ambițiile strategice ale Indiei.
Comenteaza