Goana după AURAstăzi, la început de nou secol și mileniu, în plină criză economică și financiară – considerată de mulți drept al patrulea război mondial (după cele două clasice și așa-numitul ”război rece”) – se pare că asistăm la o nouă febră a aurului, declanșată în principal de puteri precum China, Rusia și țările Golfului.

Să începem cu Beijingul, a cărui poziţie oficială a devenit un fel de hit mondial: „Nu avem suficient aur”. Drept consecință, China a declanșat un shopping frenetic, achiziționând masiv aur pe piețele internaționale  – acțiune care, în special în Hong Kong, este un show unic și pe care oricine îl poate urmări direct, în timp real, pe monitoarele Bursei. Trebuie spus că marea republică chineză, înainte de a fi o mare importatoare de aur, era deja, ca producătoare, fruntașă între națiunile lumii. Rezervele sale de aur reprezintă astăzi aproximativ 70% din rezervele deţinute de SUA şi Germania. Rusia vine la rândul său puternic din urmă și, după ce a depășit șocul inițial al amortizării recesiunii prin vinderea unor mari cantități de aur, odată cu revenirea prețurilor la gaze și petrol a cumpărat și ea masiv aur de pe piețele mondiale, ajungând acum la o acoperire în aur a rezervelor sale monetare de peste 10%. Dincolo însă de cifrele absolute, pentru China lucrurile nu stau foarte bine,  acoperirea în aur pentru rezervele sale enorme, de 3,2 mii de miliarde dolari SUA, fiind de doar 2%. Și aceasta în contextul în care Beijingul este în urmă cu, atenţie, înregistrarea la New York Federal Reserve a restituirilor la furnizori, așa numitele shenanigans current. Interesant este că  aceeași New York Federal Reserve, întrebată de Deutsche Bundesbank când ar putea retroceda aurul german aflat în păstrarea sa, a răspuns ar avea nevoie de cel puțin șapte ani…

Întâmplător sau nu, potrivit cotidianului Asia Times, jurnalistul german de investigație financiară Lars Schall s-a aflat pe urma acestei povești încă de la început şi, practic, a reușit, aproape de unul singur, să facă conexiunea crucială dintre aur, banii de hârtie, resursele energetice şi abisul cu care se confruntă astăzi petrodolarii. El spune că ori de câte ori Beijingul declară că are nevoie de mai mult aur, acest lucru este de fapt o acoperire „împotriva riscurilor presupuse de rezervele în monedă străină” – a se citi fluctuaţia dolarului american – și, mai ales, pentru promovarea „globalizării yuanului”. O formulă delicată pentru a numi astfel competiția yuanului cu euro și dolarul American pe piața internațională. Şi aici este de fapt esența problemei, niciodată recunoscută cu voce tare. Pentru că ceea ce vrea, de fapt, Beijingul este să se emancipeze de sub tutela dolarului american. Și, pentru ca aceasta să se întâmple, este nevoie de mari, foarte mari rezerve de aur. Iată, așadar, de ce este Beijing liderul mondial al producției dar și achiziției de aur şi de ce încearcă să convingă și alți protagoniști ai economiei globale să urmeze aceeași cale.

Nici măcar în privința aceasta nu este nimic nou sub soare. Încă de la începutul anilor 2000, la Beijing, în mediile universitare ca și în cele economico-financiare, se vorbea deschis și insistent despre nevoia de a aplica în Asia modelul european al monedei unice, una asiatică, desigur. Și susținătorii acestei idei aveau numeroase argumente, dincolo de cele bazate pe creșterea exponențială a pieței chineze, în special, și a celei asiatice, în general. Interesante erau, de pildă, argumentele geopolitice, e drept, rostite doar cu jumătate de gură. Astfel, un ”dolar Asiatic”, să zicem ”noul yuan”, ar avea ca arie de circulație, încă din prima zi a vieții sale, așa-numitul Mainland, sau Republica Populară Chineză, Taiwanul, Macao, Hong Kong și Singapore, urmate, probabil foarte repede, de Malayezia și, poate, chiar Indonezia. Ce ziceți, puteți măcar să vă închipuiți ce magnitudine ar avea cutremurarea economiei globale?! Ridicarea unei asemenea puteri nu merită, oare, tot aurul din Lume?

În Africa, aceeași veche poveste: troc cu bani, aur, sânge și uraniu

Dincolo de mările Chinei, scăldându-se în apele calde ale Golfului Persic, Qatarul execută și el în ultimul timp o mișcare de translație, e adevărat de tip OMNA (Orientul Mijlociu-Nordul Africii). Doha finanţează din plin, aparent de-a valma, fundamentaliști wahhabiți şi salafiști – şi chiar extremiști salafiști-jihadiști –, dar și aliați de conjunctură ai NATO cum ar fi rebelii din Libia care    l-au răsturnat pe Ghaddafi, bandele Armatei de eliberare din Siria care luptă împotriva regimului Al Assad, sau gaşca pan-Islamică care a preluat Nordul statului Mali.  Poate, însă, că noi ne scandalizăm inutil, căci nu este deloc imposibil ca Departamentul de Stat al SUA – şi poate chiar Pentagonul – să fi stabilit o înțelegere reciproc avantajoasă pentru ca, pe banii din Golf, să se coaguleze o nouă și ceva mai frecventabilă coaliție de opoziție în Siria. Și poate că rămân puternice și nebănuite mai vechile legături dintre Emirii francofili din Qatar şi noii mazarini de la Quai d’Orsay din Paris – complicități aflate oricum într-o ceață densă încă de pe timpul fostului președinte Sarkozy. Nu trebuie să fii cine știe ce geniu pentru a înțelege cum stau lucrurile. În ultimul timp, fiecare observator international, cât de cât avizat, a urmărit scurgerile de informaţii ale foștilor operativi francezi (știți bine care anume: colegii celor care au fost bătuți de ciobanii bulgari, undeva lângă Plevna), dezvăluiri publicate de săptămânalul satiric Le Canard Enchaine (un fel de Academia Cațavencu, a lor), care pur și simplu au detaliat așa-numitul modus operandi al Quatarului. Nu e cine-știe ce. Politica externă a Qatarului se rezumă la lozinca ”Frații Musulmani aici, acolo și peste tot. Oriunde, dar nu și în Quatar”. În acelaşi timp, observă cu satisfacție elitele franceze,  Doha este un practician pasionat al neoliberalismului pur și dur, un investitor important în economia franceză. Aproape că ar merita pașaportul Republicii.

Astfel se face că interesele lor pot fuziona pentru realizarea unor obiective altminteri destul de diferite – cu succes, în Libia, după cum s-a văzut, şi încă fără succes în Siria. Fiecare cu scopul lui, dar acționând împreună. Și, totuşi, Mali este altceva, e clară neînțelegerea. Aici, interesele conducătorilor de la Doha şi Paris sunt divergente (ca să nu mai vorbim de cele între Doha şi Washington; cel puţin dacă nu suspectăm în mod paranoic că Mali a fost pretextul perfect pentru o unitate de AFRICOM reînnoită).  Este cam ceea ce face în aceste zile presa alegeriană care spumegă (în franceză, bineînțeles) împotriva agendei Quatarului în nordul Africii pentru că ar furniza pretexte ”la cheie” puterilor străine. Astfel încât nu mai e nici o surpriză că, cu numai câteva zile în urmă, șeful Comandamentului African al Armatei Americane, generalul Carter Ham a vizitat Niamey, capitala Nigerului pentru a face aranjamentele necesare amplasării, în această țară, a unei baze de drone. A trecut timpul avioanelor-spion, e vremea ca Predator să-și întindă umbra peste tot în Sahelul saharian.

Nigerul e o frumoasă recompensă, trebuie recunoscut. Nordul țării este zona unde se găsesc toate acele mine de uraniu care aprovizionează din greu industria nucleară franceză. Şi este foarte aproape de zăcămintele de aur din Mali. Treaba cu aurul, pe cuvânt că devine o obsesie. Imaginaţi-vă acum că toate minele acestea de aur, aflate într-o zonă atât de „instabilă” ar putea, Doamne ferește, să cadă în mâinile hrăpărețe ale… companiilor chineze. Nu ar fi acesta momentul în care China ar putea avea destul aur în seifurile sale pentru a scoate dolarul american din Asia?  Iată de ce, conchid observatorii de la Asia Times, poate că Legiunea franceză face ea munca cea mai grea pe teren, în Mali, dar va fi AFRICOM cea care, la sfârșitul zilei, va culege profiturile peste tot în Africa de Nord. Adevărul e că sunt răutăcioși, unii se aleg cu uraniu, alții rămân cu banii în buzunar, aurul merge unde trebuie, ce-i așa de rău în asta?

Mai mult decât psihopolitică

Așadar, până la urmă trebuie să revenim tot la Asia, poate vă mai amintiți, tema geopolitică numărul 1 a noului mandat Obama. Un lucru bun, necesar, chiar obligatoriu pentru America. Dar cu siguranță iritant pentru Beijing. Iritare care, iată, face valuri în Marea Chinei, unde începe să fie o aglomerație din ce în ce mai mare de submarine, portavioane și alte vase de război.

Încă de pe vremea lui Donald Rumsfeld, Pentagonul a început să elaboreze un nou concept de mare bătălie, așa-numitul Air Sea Battle. Acum, desigur, pentru cursanții Academiilor de război nu este nici o noutate, dar premisa de la care se pleacă (deh, aici încă lucrează puternic obsesia Pearl Harbour) este că Beijingul va ataca pe neașteptate forţele americane din Pacific. Ceea ce, fie vorba între noi, este totuși de domeniul fantasticului, dar militarii, în pofida a ceea ce se crede despre imaginația lor, sunt astăzi antrenați din greu pentru a lucra cu fantasticul neprevăzut. Așa că trebuie să îl prevadă cu orice preț. Ei bine, într-un astfel de scenariu, SUA ar răspunde blitz, printr-o campanie de șoc și groază, o combinație de ripostă navală și aeriană nemiloasă, upgradată spectaculos de uneltele din ”Star Wars” ! Show total! Până aici, totul este normal, sunt doar jocuri de razboi, scenarii pe care le produce orice școală militară din Lume. Ideea este, însă, că toate acestea duc la creșterea nervozității. Și, când ”faci cu nervii”, umpli debaraua cu arme. Și îți golești conturile. Cu alte cuvinte, dacă chinezii nu au nervii tari, atunci nu vor strânge niciodată aurul acela, de care au atâta nevoie. Și, odată ajunși în punctul acesta, poate că ar trebui să ne întrebăm, totuși, cu toată seriozitatea, așa, aproape hamletian, oare chiar au nevoie de aurul acela? Mâine-poimâine, poate vor și o altă Lume, cum au făcu-o, în zorii civilizației umane străinii veniți din ceruri. Și, atunci, Dumnezeu știe ce mai apare pe fața Pământului.